Cea mai veche mărturie literară a cuvântului "manea" am găsit-o la Panait Istrati, în romanul Chira Chiralina. Există aici un pasaj unde Istrati descrie chefurile pe care Chira le încingea în casa sa de la Brăila, unde aducea muzicanţi şi lăutari turci, greci şi români, iar aceştia cântau în exces, până spre dimineaţă, "manele". Cuvântul "manea " este de origine turcească şi înseamnă " melodie, cântec". Cum or fi sunat manelele de secol XIX, este destul de dificil de aflat, putem presupune că erau melodii turceşti şi balcanice adaptate urechilor "valahe". Este puţin probabil ca maneaua noastră cea comunitară să fie nepoata gelată a vechilor melodii. Sigur este că maneaua contemporană nu-şi caută obârşiile.
Pe vremea lui Ceauşescu, genul ăsta de muzică se numea muzică "de mahala". Faptul acesta ar putea arăta caracterul " underground" al manelei, faptul că ea era creată de către o anumită categorie socială. Dacă s-ar scrie vreodată o carte depre istoria manelei, s-ar putea vedea "evoluţia" ei de la un primitivism naiv într-o primă fază, la un grotesc dulceag şi pervers, cu accese de vulgaritate dură.
Prima impresie pe care mi-a făcut-o muzica de mahala de la începutul anilor '90 a fost că simplifică la exces fraza muzicală. Este clar că originea acestei muzici era muzica lăutărească şi muzica folclorică. Însă partea instrumentală avea ceva convenţional şi limitat, fără " feeling-ul", trăirea lăutarilor şi cântăreţilor de muzică populară. Era ca şi când s-ar fi cântat la normă, improvizaţia instrumentală era săracă şi limitată la un fel de autosuficienţă, în comparaţie cu "solo"-urile lungi, pline de trăire, ale lăutarilor. Ca şi când s-ar executa muzică având mintea la ciorba de fasole de după reprezentaţia de pe scenă,într-un stil precipitat şi cu gîndul la " să treacă timpul", aşadar o atmosferă de nuntă la un cămin cultural prăfuit.
In
