1 Mai muncitoresc este singura perlă rămasă din colerul macabru al comunismului. Singura amintire care a trecut de filtrul sângeros al revoluţiei. Ziua Muncii, sărbătorită prin odihnă a fost o mană cerească pe timpul exploatării comuniste şi este prima zi adevărată de primăvară acum. Este ziua în care românii care se mai spetesc prin munci ies să se încălzească cu mici, bere şi prieteni. Este o zi plăcută atât pentru nostalgicii comunişti, cât şi pentru generaţia tânără care habar nu are ce a însemnat comunismul pentru mintea şi sufletul unui popor chinuit 50 de ani. Puţini sunt cei care îşi mai aduc aminte cât rău a lăsat în România comunismul lui Ceauşescu sau al lui Gheorghiu Dej. Pensionarii, generaţia a treia, crescută şi "docilizată" în comunism, retrăieşte de 1 mai amintiri plăcute despre o vreme în care îţi era interzis să gândeşti. Cu pensiile mici din buzunare, aşternute pe pătura de lângă grătar, cea mai mare parte a "înţelepţilor" societăţii româneşti din 2006 regretă vremuri care au adus mai multă teroare decât zile de sărbătoare. Nu îşi amintesc de călcâiul comunist care a strivit vieţi. Nu vor să îşi amintească. Pentru că aşa au fost învăţaţi să gândească şi să trăiască şi nu se pot rupe de repere după care au trăit zeci şi zeci de ani.

Pe de altă parte, cea mai mare parte a tinerilor de azi văd comunismul ca pe o poveste de fraţii Grimm. Ceva obscur, cu mulţi zmei şi gheonoaie. Nu au de unde să ştie despre maşina de tocat creiere, despre deportări, securitate sau lipsa libertăţii de expresie. Au fost prea mici sau s-au născut după revoluţie. Pentru ei, nepăsarea faţă de trecut e crasă, iar 1 mai, o vacanţă plăcută. Nu vor să ştie despre cea mai mare plagă care a afectat locurile în care trăiesc acum. Nu vor să ştie nimic despre nişte lucruri pe care au responsabilitatea să nu le mai lase să reînvie în viitor.

În aceste condiţii, mai r