N-o să încep prin a vorbi despre valenţele şi chiar obligaţiile artei de a împinge limitelor sexual-moral-religioase în societate - o fac mai bine colaboratorii numărului -, şi nici nu o să reiau scandalul caricaturilor Profetului arătînd că, de fapt, e vorba pur şi simplu despre cenzura artei cu un ipocrit pretext cultural-religios; o să afirm că, în mod surprinzător, cîmpul artistic românesc contemporan n-a bifat mai nimic la capitolul provocări. Cîteva scandaluri, şi alea anemice, în schimb numeroase polemici gratuite cu substrat ideologic, fără o miză artistică serioasă.

Spun surprinzător pentru că mimetismul ce ne-a caracterizat dintotdeauna cultura a rămas, şi după '89, unul preponderent selectiv. Dacă un Maurizio Cattelan crea imaginea Papei zdrobit de un meteorit, la noi o figură ultra-controversată politic precum Patriarhul Teoctist n-a inspirat deloc simţul ironic al artiştilor ce abia au reacţionat la megaliticul proiect al Catedralei Neamului. În literatură au existat cîteva tentative de rescrieri religioase apocrife, prin Dan Stanca sau Alexandru Ecovoiu, însă Biserica - ruptă de realitate cum e, căci nu mă încumet să-i pun tăcerea pe seama inteligenţei decelării între dogmă şi artă - n-a reacţionat din indolenţă şi ignoranţă. La Evangheliştii Alinei Mungiu-Pippidi, puşi în scenă de Benoît Vitse, cei care au protestat în stradă au fost tinerii ortodoxişti despre care nu m-ar mira să aflu că sînt micii legionari ce lipesc pe zidurile capitalei afişele cu "Moarte homosexualilor"...

După momentul de oarecare notorietate internaţională a lui Daniel Knor de la bienala veneţiană de anul trecut şi, mai ales, după cîtă cerneală tipografică a curs împotriva "ţepei" neostaliniste a lui Alexandru Ghilduş, m-aş fi aşteptat la un comando de tineri artişti care să boicoteze lucrarea ghilduşiană într-un happening de amploare. Dar bravii noştri artişti