Marturisesc ca urmaresc de mai multi ani de zile rapiditatea insidioasa cu care aforismele, fulguratiile, gindurile, imaginile frugale desprinse din orice context, citatele de suflet – comentate sau nu – ale lui Gh. Grigurcu umplu revistele. Ceea ce ma intriga cel mai mult nu este prezenta lor ubicua, fiindca, la urma urmei, aceasta tine de strategia auctoriala de distribuire a propriilor creatii si de felul in care redactiile isi concep sumarele. Nici contrastul dintre caracterul lor bref si restul textelor, intotdeauna mai ample (cu exceptia, poate, a haikuurilor), prezente intre copertele publicatiilor.
De fapt, daca e sa ma gindesc mai bine, tocmai prin scurtime se preteaza aforistica cel mai mult lecturilor din presa culturala, in fotoliul unei dupa-amieze tihnite, in antecamera doctorului ori in statia de autobuz. Fascinant, pentru ca imprevizibil, mi se pare modul in care autorul alege pentru florilegiile sale cite un titlu comun. Contrazicind prin insusi acest fapt autonomia fiecarei formulari, caracterul ei monadic si oarecum etans, Gh. Grigurcu procedeaza parca printr-o mijire a ochilor, deducind, pesemne, aerul general al paginii ce se incropeste astfel, propunind un soi de numitor comun sau, poate, o tinta falsa. De fapt, se intimpla la fel ca in cazurile expozitiilor personale ale oricarui plastician.
Valorii in sine a fiecarui exponat i se adauga – prin literaturizarea furnizata de titlu – un... indicator de sens, oferindu-se o sugestie narativa, o poanta, un clenci menit sa adauge ceva propunerii initiale, intrinseci exponatului. Dar nu acelasi lucru se petrece si cu obiceiul ultimelor doua decenii de a livra muzica in ambalajul unui mic story filmat si agrementat cu toate ingredientele imagistice necesare receptarii instantanee, pe nerasuflate? Pe scurt: livrarile se fac, in domeniile amintite, „la pachet“. Scopul este, fara
