* Juan Carlos Onetti, Despărţiri, traducere din limba spaniolă şi prefaţă de Ileana Scipione, Colecţia "Babel", Editura Nemira, 2006.
Ce carte minunată! O fi ea din 1954, dar pare încheiată de curînd, poate chiar azi-dimineaţă, şi dedicată cu o postmodernă reverenţă umbrei lui Marguerite Duras. E o carte anterioară boom-ului sud-american (ca o bună parte din opera uruguayanului Juan Carlos Onetti), însă ar fi putut foarte bine şi să îi succeadă, pentru că în aorta ei nu pulsează realismul magic, ci psihologismul magic, misterul nimbat al interiorităţii.
Povestea este a unui fost baschetbalist ftizic care se retrage să moară la un sanatoriu, şi este spusă de proprietarul unei "dughene" căruia i-a fost dat să-l întîlnească de cîteva ori şi să asculte bîrfele cîtorva terţi. Baschetbalistul era un singuratic şi un taciturn, dar omul cu dugheana are veleităţi de fizionomist, aşa că-i va intui de la bun început o "veche şi domesticită deznădejde", plus o neîncredere transformată în "obicei şi aliat echivoc". Cred că formulările acestea vă dau deja o idee despre penseta cu care Onetti îşi alege termenii...
Nu vor fi multe "întîmplări", nici cine ştie ce "fapte", ci mai degrabă gesturi, priviri rătăcite, muţenii, trădătoare detalii corporale, cîteva scrisori enigmatice, suspiciunea unor legături bolnăvicioase întreţinute de baschetbalist, un decor minimalist, cu o obsedantă groapă de gunoi a hotelului şi cu o gură a lumii slobodă, grăbită să enunţe şi să sporească prin presupoziţii trista taină a personajului.
Licoros şi ameţitor ca un daiquiri sau un mojito, romanul acesta e un model de proză prezumtivă căreia nu i se poate acorda prezumţia de nevinovăţie, ci de viciu al rafinamentului şi - vorba lui Carlos Fuentes - de "imensă iubire pentru imaginaţia literaturii".
* Juan Carlos Onetti, Despărţiri, traducere din limba spaniolă şi prefaţă de Il
