Uniunea Democrata a Maghiarilor din Romania (UDMR) nu mai este formatiunea model de la inceputul anilor 1990. Eleganta discursurilor din aceasta perioada si corectitudinea politicienilor maghiari erau privite cu o anumita admiratie de competitorii politici. Jignirile pe care erau nevoiti sa le suporte din partea adversarilor sau a ziaristilor neobisnuiti cu principiile democratice erau primite intotdeauna cu zimbetul pe buze, iar explicatiile pe care le dadeau aveau mereu o documentare serioasa in spate. Cuvintul dat era lege pentru reprezentantii UDMR, iar principiile asumate nu erau nicicind calcate in picioare.

Seriozitatea politicienilor maghiari putea deveni model pentru romanii urcati pe scena postdecembrista, dar pina la urma a fost mult mai simplu pentru reprezentantii UDMR sa se acomodeze la formula dimboviteana de a face politica, decit sa reziste in turnul de fildes al principiilor. La fel s-a intimplat si cu politicienii ardeleni veniti la Bucuresti dupa unirea de la 1918. Alexandru Vaida Voevod, fost deputat in legislativul de la Budapesta inainte de caderea Imperiului Habsburgic, povesteste socul pe care l-a avut intrind in politica romaneasca: „La Bucuresti am dat de haos, care era temelia insasi a vietii publice. Ne simteam ca intr-o casa de nebuni.

Autohtonii gaseau ca totul e firesc si bine. Ei vedeau in conceptiile noastre lipsa experientei de a guverna. Eram, pentru ei, oameni de opozitie, straini de arta si beneficiile guvernarii, un fel de tarani maniaci, bieti boangheni declasati. Nu ne-o spuneau, dar ne lasau sa ne simtim inferioritatea politica si sociala. Grandomania grofilor unguri in contactul lor politic si conventional, era democratica, in comparatie cu aceea a protipendadei parvenitilor politici bucuresteni din zilele acelea“ (Alexandru Vaida Voevod, Memorii, vol. 2, Cluj Napoca, 1995). Transilvanenii care au