Cît timp în literatură nu apar lucruri mai grave decît ştirile de la ora cinci, decît reportajele de la Tanacu şi decît cuplul Irinel-Monica, nu am de ce să mă şochez. Că unii poeţi şi prozatori folosesc toate împreunările genitale în textele lor? Că uneori sînt scene de snuff şi uneori evangheliştii erau nişte puşti creativi? Dacă accept convenţia - am luat în mînă o carte, citesc un text literar (cel puţin aşa se autoproclamă), privesc un film artistic - în chiar instituţia aceasta, a ficţiunii, nu există regula şocului. Da, în meta-instituţie e o regulă, dar estetică.
Pînă unde putem duce limita acceptabilului? E genul de întrebare la care ori răspunzi în sofisme, ori renunţi să mai construieşti o teorie generală, acceptînd un model particular. Pericolul reducţiei la acceptabil e mare. Poate că băieţii din Rahova spun că Ionuţ Chiva e slăbuţ faţă de ce-au văzut ei la viaţa lor. Poate că Ioana Pîrvulescu zice că-i prea hardcore. Schimbarea instanţelor provoacă un arbitrariu al acceptabilului. Aşa că, în literatură, argumentul "e inacceptabil" seamănă cu plîngăciosul din faţa blocului care se pune de fiecare dată la leapşa şi nu prinde nimic.
Încerc să-mi amintesc ce m-a şocat ultima oară. Cîteva pasaje din American Psycho, alte cîteva din Trainspotting. Dar în producţia autohtonă absolut nimic. Nimic nu m-a făcut să închid cartea, să dau altF4 la document. În schimb, mi se face greaţă cînd deschid televizorul, cînd văd oamenii care nu cred în nimic (azi ne batem, mîine ne pupăm), cînd browsez pe net şi dau peste blog-uri idioate. Desigur, tot şocant este să auzi oameni educaţi în spiritul cunoaşterii absolute vorbind despre şpriţ şi Kundera la un loc (ce-i drept, cu farmec) sau să vezi cum cei mai buni elevi sînt distruşi de cei mai proşti profesori. Mai şocant decît Letopizdeţ-ul vakulovskian sau ianuşismele lui Ianuş (se pare că există şi piraterii
