N-am fost niciodată un mare amator de îmbrăţişări, decît dacă răsăreau dintr-un sentiment într-atîta de spontan că nu putea fi stăvilit. M-am ferit de multe ori, cu îndemînare, de îmbrăţişătorii de profesie, dar nu întotdeauna am reuşit să scap. Să fii îmbrăţişat împotriva voinţei tale este ca şi cum ai fi luat prizonier de omul invizibil. Nu ştii ce te-a lovit. În unele ţări, cum ar fi Franţa, nu ai cum evita îmbrăţişările (şi pupăturile pe obraz) dacă-ţi cunoşti interesul. Francezii se îmbrăţoşează şi se ţocăie pe obraz chiar dacă se cunosc de numai cinci minute. Să eviţi îmbrăţişarea unui bărbat, mai ales dacă eşti femeie, e un fel de crimă împotriva naturii, în Franţa. În alte ţări, ca România sau Italia, bărbaţii băloşesc mîinile femeilor, dar acest obicei se demodează rapid, pe măsură ce populaţia se americanizează. În acelaşi timp, americanii se europenizează şi îmbrăţişarea capătă proporţii de molimă. Pe vremuri, americanii mai repede te-ar fi împuşcat decît te-ar fi îmbrăţişat. O strîngere ţeapănă de mînă era cam tot ce ar fi îndrăznit un american, presupunînd, pe bună dreptate, că a te apropia prea tare de oricine, fie el bărbat sau femeie, poate fi văzut ca un gest invaziv şi care ar putea atrage represalii. Această comportare prudentă şi-a găsit sfîrşitul în anii '60, cînd lascivitatea italienească (via Frank Sinatra) a devenit ultimul răcnet la New York şi s-a răspîndit apoi pe coasta de Est, pînă hăt, la Philadelphia. La jumătatea anilor '60 şi pînă spre sfîrşitul lor, hippioţii au început cu îmbrăţişările în California şi fenomenul s-a extins pînă în Midwest, cuprinzînd chiar şi mici porţiuni din Detroit. Îmbrăţoşarea de inspiraţie sinatriană a fost pentru îmbrăţişarea hippiotă ceea ce este martini-ul pentru joint. Visătorii ameţiţi ai lui Sinatra se îmbrăţişau gîndindu-se la sex. O îmbrăţişare ca lumea putea duce la un sărut mişto, iar sărutul -