N-auzisem niciodată de satul Bistreţ şi nici nu mai fusesem prin zona din sudul Craiovei. Două repere mi-erau cunoscute pe hartă: Segarcea, din cauza vinurilor, şi Băileşti, de la nea Mărin. Mai era şi Bechet cu nu ştiu cîţi... centimetri. Dar tocmai de la centimetrii ăştia prea mulţi pe Dunăre s-a tras şi drumul meu în zonă. Satul Rast era deja inundat, iar Bistreţul stătea sub ameninţarea ruperii unui dig. Venind dinspre nord însă, nu vedeai nici picătură de apă şi totul era în regulă. Case galbene, în curţi pline de verdeaţă, cu garduri strîmbe, copii jucîndu-se pe uliţe, oameni stînd la mese, în faţa cîte unui chioşc cu bere, sucuri şi ciocolată. De cele mai multe ori, la foarte mică depărtare de locul unei catastrofe, viaţa decurge normal. Singurul semn că totuşi se întîmpla ceva erau căruţele care veneau din cînd în cînd, din sens invers, încărcate cu mobile, coteţe de găini şi mai ales cu frigidere. Nu era căruţă fără frigider. După încă nişte kilometri, am ajuns în cele din urmă într-un sat care era pe malul apei şi despre care am aflat că nu fusese pe mal. Lacul Bistreţ, care la sud era deja una cu Dunărea, îşi depăşise şi malurile dinspre nord, spre satul Cârna, cu multe sute de metri. În unele locuri rămăseseră doar porţiuni foarte înguste între apă şi şosea. Inundaţiile la Dunăre nu sînt năvalnice. Digurile sînt de pămînt şi de piatră. Sub presiunea apelor, nu crapă brusc, ci se macină încet. Apa creşte uşurel, dar sigur. Aşa mi-a povestit un român că s-a întîmplat în insula Puchet din Thailanda la tsunami, acum un an şi patru luni. Marele val a avut în acel loc, unde el stătea la plajă, doar vreun metru şi jumătate înălţime. Numai că a tot înaintat uşurel, depăşind o mică faleză, luînd parcă cu încetinitorul pe sus tarabele negustorilor, maşinile parcate, camionetele şi dughenele, pe care a început să le izbească unele de altele, scrîşnind şi spărgî