Era acolo, pe lada patului. O carte oarecare ce se găsea de fiecare dată pe noptiera tatei. Aveam vreo 14 ani şi pînă atunci nu citisem decît "ceea ce trebuia", adică lecturile obligatorii de la clasă, ajungînd să-i urăsc pe Creangă, pe Eminescu sau pe Garabet Ibrăileanu pentru comentariile stupide pe care eram obligată să le înghit.
Pentru un minut m-am apropiat de noptieră să privesc mai bine; cu colţurile rupte, culorile şterse, epuizată: "prin cîte mîini şi sub cîţi ochi va fi trecut, de-a ajuns în halul ăsta!", mi-am zis. Am citit titlul, cu glas tare: Cei trei muşchetari de Alexandre Dumas, bineînţeles pronunţînd prost, că la cîtă franceză se făcea în şcoala mea nu ştiam să zic decît bonjour şi-atît. A fost prima mea lectură!
Tata nu ne-a cerut niciodată să citim, nici nu ne-a explicat de ce ar trebui să citim, nici n-a fost niciodată la şedinţele cu părinţii, nici nu ne-a ajutat vreodată să ne facem temele. Ne-a transmis însă gustul pentru lectură, pasiunea pentru citit, dragostea pentru carte. Ţăran muncitor, şcolit la şcolile profesionale ale României socialiste, cu părinţi săraci, fraţi o droaie, n-a putut să-şi termine studiile. De altfel, nu era nici prea ambiţios şi nici nu l-a deranjat niciodată că-n loc să fie căpitan la Marea Neagră (şcoală pe care n-a mai terminat-o) se-ntorsese la ţară să lucreze toată viaţa într-o fabrică comunistă. Avea însă o poftă de nestăvilit pentru lectură. Şi-l regăseam iarna în miez de noapte, uneori la lumina lămpii şi la gura sobei, cu cartea pe genunchi, citind. Sau vara, într-un colţ de curte, ascuns de privirile noastre, ghemuit, fumînd şi citind. Sau primăvara, rătăcit printre roşiile şi castraveţii din seră, sorbindu-şi cafeaua, citind. Sau toamna, în fundul grădinii, ronţăind pîine uscată (avea ulcer), citind. Citea orice, literatură, istorie, tratate de matematică, fizică, agrononomie (dată fiind pas
