Cînd literatura încetează să mai producă "blasfemii", înseamnă că socialmente ea a încetat să mai conteze; că, altfel spus, nu mai prezintă nici un pericol de a influenţa opinia publică, de a-i destabiliza inerţiile şi poncifele. Există uneori o componentă blasfemică în libertatea extremă a artei - a artei moderne cu deosebire - de a transgresa, contesta sau chiar sfida normele şi tabuurile sociale, în opoziţia ei faţă de autoritatea instituţionalizată resimţită ca meschină, restrictivă şi opresivă. (Putem vedea în ea, pînă la un punct, un reflex "individualist" al ereziilor împotriva dogmei şi moralei creştine instrumentalizate politic). Într-un cunoscut eseu, profesorul Virgil Nemoianu definea esteticul autentic sub specia unui "secundar" aflat mereu în luptă de gherilă cu "principalul" (cu autoritatea normativă, politică sau/şi religioasă a societăţii), întrebîndu-se retoric dacă nu cumva literatura este întotdeauna "reacţionară". Desigur, pentru comparatistul româno-american, a fi "reacţionar" nu înseamnă ceea ce termenul respectiv a ajuns să desemneze în teoria politică, ci a reacţiona, a fi în opoziţie (fie ea "conservatoare", "revoluţionară", "anarhistă") cu linia oficială şi în acelaşi timp a salva/prezerva/apăra valorile respinse de oficialitate. Evident, nu e vorba aici despre literatura propagandistică, aflată în slujba unui regim politic, ci de arta insubordonantă.

Nu este oare de atîtea ori arta mare o expresie sublimată a negativităţii, a malignităţii, a nocturnului "demonic", a "răului" (cf. G. Bataille)? Asemenea lui Mefisto din Faust, arta "face veşnic numai bine", chiar dacă îşi propune să facă "răul" (adică: să agreseze, să scandalizeze, să destabilizeze, să nege...). Cînd se pune însă la remorca unui "Bine" oficial, ea ajunge, dimpotrivă, să facă numai rău. În pledoaria sa de la procesul de imoralitate intentat pentru nuvela Duduca Mamuc