Nu m-am numarat printre apropiatii regizorului Ovidiu Bose Pastina (1956-2006). L-am apreciat de la distanta, intimidata de mitologia creata in jurul unei personalitati artistice cu profil unic in filmul romanesc. Copil teribil al Studioului Sahia, Bose a fortat consensul unei comunitati profesionale dezbinate, bucurindu-se de aprecierea colegilor de breasla, dincolo de apartenenta lor la o generatie sau alta.
Cruciale pentru respectul de care s-a bucurat, in special in ierarhiile celor tineri si iconoclasti, au fost umorul si inteligenta cu care Bose si-a hranit aura fara a se fi lasat consumat de ea si mai ales capacitatea de a se fi desprins de Sahia si de mitologia artisticului filmic (versiunea produsa de Romania comunista) si de a se fi inscris, cu acelasi panas, in ierarhia distincta a profesionalismului media.
In februarie 2004 am avut privilegiul unei conversatii cu regizorul Bose Pastina despre cum si-a trait filmele in Sahia anilor ’80.
De ce Sahia dupa scoala de film?
As fi vrut Buftea, dar existau niste regulamente conform carora puteai sa faci lungmetraj numai dupa un minim de trei ani petrecuti ca asistent de regie. Marturisesc ca nu eram pregatit sa accept tipul asta de situatie. Asta era, partial, o lipsa personala de rabdare si, partial, o chestie de generatie bintuita de orgolii si de obsesia artisticului. Sahia oferea posibilitatea de a face film imediat, adica in maximum 3-6 luni de la intrarea in studio. Documentarul nu era vizat de puterea politica: Sahia isi platea obolul prin „vizite“, „congrese“, filme de propaganda 100% semnate de citiva po-eti de curte profesionisti. Sub toate astea locuiam noi, cei tineri si uneori talentati. Sahia n-a fost niciodata subversiva, a avut mai degraba o existenta paralela cu establishment-ul. Pentru ca era un mediu protector, studioul angaja la un moment dat cam 80% din regizor
