Relaţia oamenilor şi a instituţiilor cu legea are, în România, unele particularităţi, pe care cu greu le-am putea explica unor naţiuni europene cuminţi, fără imaginaţie şi fără darul improvizaţiei. Semnalez, la repezeală, două: 1) Mai peste tot, scopul legilor e să te împiedice să faci lucruri rele. La noi, situaţia e mai complexă: legile sînt gîndite în aşa fel, încît să te împiedice, deopotrivă, să faci lucruri bune. 2) Un mare rezervor de ingeniozitate locală se declanşează ori de cîte ori trebuie găsite mijloace de a încălca legea, în scopuri necurate. Cînd însă se pune problema să faci o derogare benefică, să eludezi sau să nuanţezi litera legii pentru a obţine un rezultat onorabil, toţi devin riguroşi: nimeni nu e mai presus de lege, legea nu poate fi contrariată în nici un fel, dura lex, sed lex. La rău, inventivi şi flexibili. La bine, legalişti pînă-n pînzele albe.

Demagogia politică preferă să trateze o lege proastă drept sacrosanctă, decît să se străduiască a o schimba. S-ar zice că, în principiu, Parlamentul nu are altă sarcină decît să ratifice un sistem juridic complet şi să intre apoi într-o onorifică adormire. Nimic n-ar mai fi de adăugat, de schimbat, de regîndit.

Iată un caz: se deschide, la Stockholm, un Institut Cultural Român. Bună idee a centralei din Bucureşti şi a Ministerului de Externe. I se propune lui Dan Shafran să fie director. Idee foarte bună şi - aş spune - inevitabilă, a lui Horia-Roman Patapievici. Dan Shafran făcuse ani de-a rîndul, de bunăvoie şi pe gratis, munca unei întregi instituţii (absente). Emigrat în Suedia în 1982, angajat pe un post de mare răspundere la Biblioteca Regală a ţării sale de adopţie, el a tradus şi s-a îngrijit de publicarea unor importanţi autori români în solide edituri scandinave: de la Urmuz, Cioran, Eliade, Eugen Ionescu şi Benjamin Fondane, la Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandi