Scandalul în artă este un concept la fel de important ca auctorialitatea, originalitatea sau canonul estetic. Mai precis este un produs direct al artei europene. Acuzaţiile de blasfemie sau de derapaj estetic au punctat aproape toate momentele artei post-renascentiste. Două sînt marile direcţii după care se produc disputele: în jurul unor criterii interioare artei sau în funcţie de criterii exterioare ei, de obicei etice. Ambele direcţii sînt doi fermenţi decisivi în devenirea artei şi, după părerea mea, reprezintă două funcţii absolut esenţiale într-o societate deschisă şi laică.

Acuzaţia de blasfemie este la fel de veche precum conceptul de autor. Lui Dürer i se reproşau crucificările realizate prea carnal, detractorii considerînd că Resurecţia părea improbabilă în astfel de condiţii. Lui Caravaggio i se reproşează realismul tabloului înfăţişîndu-l pe Sfîntul Matei prea puţin idealizat. Exemplele se înmulţesc odată cu modernitatea: Dejunul pe iarbă al lui Manet, Domnişoarele pe malul Senei sau Înmormîntare la Ornans ale lui Courbet, expoziţia impresionistă din 1874, expoziţia fauvistă din 1906, urinoarul lui Duchamp, Demoiselle-le lui Picasso, mişcarea Dada, Klimt, Schiele sau Kokoschka sînt repere ale modernităţii artistice. Toate au creat rumoare, scandal sau dezbatere publică. De cele mai multe ori disputele conţin atît subiecte specific estetice, cît şi considerente etice. Domnişoarele lui Courbet sînt prea indecente, înmormîntarea aceluiaşi e prea pitorească, Schiele e pornograf, Kokoschka e primitiv, Klimt prea senzual, Picasso dinamitează formele ca un dement, impresioniştii şi fauviştii au probleme cu felul în care pun culoarea, Duchamp dispreţuieşte arta, iar dadaiştii sînt lipsiţi de sens. Aproape că nu există moment în avangardele moderniste care să nu fi produs scandal. Amploarea perplexităţii pare să fie un indicator al importanţei mişcării