A murit, la o vîrsta venerabilă, economistul american John Kenneth Galbraith, care descria, într-o carte publicată în 1958, Era opulenţei (The Affluent Society), felul cum în societatea de consum sînt manipulate prin publicitate dorinţele indivizilor. Era, la acea vreme, o carte întrucîtva profetică.

Evoluţia de atunci încoace a societăţii occidentale a făcut ca această tendinţă să crească exponenţial. Trăim într-o lume a obiectelor care nu mai au o valoare strict utilitară sau afectivă, ci a unor obiecte cu o durată de viaţă programată dinainte, programate cu alte cuvinte să se strice, să se demodeze chiar înainte de ieşirea lor din uz, care vor fi înlocuite pentru a fi schimbate cu altele, pentru ca reproducerea la infinit a lor, a obiectelor, să nu ia sfîrşit. Desigur, prin faptul că în acest fel producătorii acestor obiecte au de lucru, acest fenomen e obiectiv şi inevitabil, dar nu cred că originea sa este pur economică, şi nu cred că poate fi explicat printr-o viziune marxistă asupra producţiei şi profitului, aşa cum încearcă să o facă astăzi curentele altermondialiste. Nu cred nici că "tehnostructura", concept-cheie al economistului american, ar putea impune consumul prin parazitarea publicitară a imaginarului consumatorilor; e aici o viziune maniheistă a consumatorului inocent corupt de birocraţia marilor companii, care e prea influenţată de ortodoxia marxistă (să ne amintim că Galbraith însuşi era ceea ce se cheamă în America un "liberal", adică un economist cu idei de stînga). Lucrurile sînt probabil mai nuanţate, şi cred că evoluţia imaginarului colectiv este, cel puţin într-o anumită măsură, responsabilă.

Într-o lucrare la fel de celebră din 1968 (Stone-Age Economics), Marshall Sahlins demola mitul societăţii moderne occidentale ca prima societate a belşugului din istorie. El demonstra că societatea paleolitică era o societate a abundenţei,