"Ai văzut, mă, ce precizie, ce eleganţă? Ai văzut cum au făcut beţia aia, fără nici o grosolănie, fără să se hăhăie şi să se mitocănească? Ai văzut cum a rămas scena după ei, curată ca un pahar, fără nimic mişcat din loc, fără nici o picătură vărsată pe jos? Ai văzut cum au jucat travestiurile? Nu tu o ocheadă spre sală - ca să pricep eu, prostu', adică! -, nu tu un rînjet, nu tu o porcărică... Ai văzut pînă şi la aplauze cum au ieşit, toţi în acelaşi timp, luminoşi, zîmbitori, unu' nu gîfîia, unu' nu se-ncrunta? Şi noi unde sîntem, mă, în toată chestia asta, unde? Eu nu mai ies din casă, să ştii! Mă aşez pe jos şi plîng, atît!"

Conversaţia "pe viu" din care am reprodus acest fragment a avut loc imediat după o reprezentaţie cu A douăsprezecea noapte, jucată în timpul "jumătăţii bucureştene" a Festivalului Internaţional Shakespeare de la Craiova. "Ei" erau actorii ruşi (toţi, bărbaţi) din spectacolul produs de Festivalul Internaţional "Cehov" de la Moscova în colaborare cu trupa britanică Cheek by Jowl şi regizat de faimosul Declan Donnellan. "Noi" era(m) teatrul românesc contemporan, dacă nu vi se pare prea umflată expresia. Noi fără ghilimele, convorbitorii, eram eu şi o importantă actriţă de teatru şi film din patria noastră.

"Ai văzut cum se mişcau ei pe bucăţica aia de scenă? Ai văzut cum cîntau, cum vorbeau, ce simplu, ce curat, ce frumuseţe? Şi bătrînul ăla - nu, lasă-l pe Arlecchino! -, bătrînul care făcea pe sufleurul, cum stătea în scenă, cum participa! Adică nu-i cădea coroana că ăilalţi au roluri şi el trebuie doar să aprindă şi să stingă lumînările... Ai văzut cum jucau toţi la un fel? Noi de ce nu mai putem, mă, să facem aşa teatru, de ce?... Aaa, dar e şi vina voastră! Că noi poate nu ne dăm seama, poate ni se pare că facem bine tot ce facem, da' voi, voi de ce nu daţi cu noi de pămînt şi nu ne treziţi la realitate?"

Conversaţia tele