Cartea lui Paul Johnson, Intelectualii (a cărei terţă ediţie se află acum în librării, la Editura Humanitas), este o lecţie de morală istorică. Autorul, un conservator care scrie excelent şi face din curajul opiniei o armă stilistică, ne prezintă Epoca Intelectualilor Mesianici, Atei şi Paranoici: e vorba de modernitatea "noastră", dominată de marii sacerdoţi ai laicităţii profetice, de la Rousseau pînă la Sartre. Dincolo de accidentele biografice, fiecare studiu de caz surprinde trăsăturile întregii categorii: totală ruptură între vorbe şi fapte, nelimitată capacitate de autoamăgire, fascinaţia violenţei (asociată cu tentaţia de a o legitima ori de cîte ori "cauza" o cere) şi o neegalată aptitudine promoţională. Avem sub ochi tot atîtea contracte faustice, pe seama cărora intelectualii trădează credinţa "moştenită", refuză convenienţa presupus "filistină", practică excesele cele mai distructive (de la cartoforie şi alcoolism, pînă la puseul orgiastico-poligamic şi drogurile tari), dar mai ales se despart (de părinţi, soţii, amante, prieteni, discipoli sau confraţi) pentru a-şi rumega singurătatea rînd pe rînd revendicată şi detestată. Unii sfîrşesc prin a se sinucide (Hemingway), alţii trăiesc doar mizeria declinului creator (Ibsen, Brecht), dar toţi împărtăşesc motivaţia prin resentiment, egolatria maniacală şi pretenţia de a schimba societatea pe cale politică sau printr-o disolutivă "emancipare". Aceşti preoţi ai Umanităţii sînt filantropi de hîrtie, care se dedică în fapt celei mai active mizantropii. Marx - o conştiinţă purulentă într-un corp mîncat de furunculoză - n-a cunoscut toată viaţa nici un proletar în carne şi oase (cu excepţia bonei căreia, pe lîngă masă şi casă, nu i-a plătit nici un sfanţ, turnîndu-i totuşi un bastard). Tolstoi se deghiza în mujic şi o făcea pe institutorul de ţară fără să-şi ascundă, cel puţin în jurnal, dispreţul faţă de cate