Celor care iubesc cuvintele şi celor care se tem de ele

Ca unul care se ocupase serios de cuvinte de pe la 19 ani, Mihail Sebastian observă la un moment dat, într-o însemnare de jurnal, că o prietenă a "împrumutat" de la el o formulare: "Scrisoare de la Jeni, care e la Sovata. Amuzant e cum datează: ...Sovata în 3 august'. Acest în e un vechi tic al meu..." Deşi nu e vorba decât de adăugarea unei banale, aproape invizibile prepoziţii, aceasta schimbă totul, iar autorul şi-o recunoaşte: în acest context cuvântul în îi aparţine lui, aşa cum îi aparţin obiectele personale, intime chiar, ca periuţa de dinţi, să spunem. Cu alt prilej, la un meci de fotbal - autorul jurnalului şi congenerii lui pronunţă însă altfel, foot-ball - " Sebastian mai are o observaţie extrem de subtilă, pe care n-ar fi putut s-o facă un ins nedeprins cu valoarea şi puterea cuvintelor: "La începutul reprizei a doua, arbitrul a fluierat un minut de tăcere, mi se pare pentru un jucător străin, mort de curând. S-a făcut brusc o imensă tăcere - tăcerea a vreo 20 de mii de oameni (s.m.)". Altfel spus, tăcerea a douăzeci de mii de oameni are în ea mai multă forţă decât tăcerea unuia singur, deşi "sună" la fel, tot tăcere este. Stilistica tăcerii e la fel de complicată ca cea verbală. Forţa absenţei cuvintelor e o altă formă a forţei logosului, şi pe ea se bazează, probabil, marşurile tăcerii din ziua de azi.

Mi se întâmplă, uneori, să uit complet, fără urmă, că am scris cine ştie ce textuleţ acum mulţi ani, dar dacă văd un fragment din el, îl recunosc, îmi recunosc cuvintele care îmi aparţin şi acum, la fel ca atunci. Chiar dacă de unele m-am înstrăinat, ştiu că au fost cândva ale mele. Fiecare scriitor are un capital de cuvinte şi de formulări şi, pe de altă parte, o mulţime de vorbe pe care nu le foloseşte decât prin excepţie. De pildă