Sînt cîteva experienţe în viaţă al căror efect este atît de durabil asupra noastră încît, la capătul lor, simţim că ceva s-a schimbat în chip iremediabil. Pur şi simplu nu mai putem fi aceiaşi oameni care fusesem înainte de a apuca să le trăim. Ni se schimbă optica, ni se schimbă gusturile, ba chiar şi sensibilitatea noastră începe să fie alta. Şi pentru că au o asemenea putere asupra noastră, pe aceste trăiri obişnuim să le numim "experienţe cruciale".
De ele ne vom aminti ca de acele răsturnări de perspectivă în urma cărora ceva din identitatea noastră psihologică s-a modificat pentru totdeauna. Iar surprinzător este că, atunci cînd ne întocmim un curriculum vitae menit a oferi altora o imagine fidelă a personalităţii noastre, despre aceste experienţe nu pomenim o vorbă. În schimb, pomenim o puzderie de repere exterioare a căror relevanţă strict umană este cu atît mai săracă cu cît ele au pornit de fapt tocmai din acele experienţe cruciale pe care le-am trecut sub tăcere. Iubirea, suferinţa, boala, moartea celor apropiaţi, lectura unei cărţi, naşterea unui copil, stagiul militar, claustrarea penitenciară sau revelaţia credinţei sînt cîteva exemple. Ele dau substanţă vieţii noastre şi tot ele sînt actul de legitimare a aceea ce sîntem în cursul vieţii.
Din acest punct de vedere, orice curriculum vitae este forma convenţională de deformare a cursului vieţii noastre, un curs pe care îl ascundem în aceeaşi măsură în care, în locul lui, lăsăm să transpară semnele performanţelor noastre sociale. În realitate, un adevărat curriculum vitae ar trebui să conţină, lapidar şi sec, suita zdruncinărilor afective din viaţa noastră. Cutare a iubit în anul cutare, a suferit în anul cutare, a fost înfrînt în anul cutare, s-a îmbolnăvit în anul cutare şi a fost umilit în anul cutare. Restul gesturilor noastre lumeşti nu sînt decît expresia socială pe care ac
