Singurul mijloc de potolire a unei isterii naţionale e un duş rece general. Ar trebui să le fim recunoscători englezilor de la Middlesbrough pentru acest duş, oricît de neplăcut a fost pe moment. Cînd idealul unei ţări întregi e o victorie la fotbal şi cînd, dacă nu-ţi place fotbalul, eşti suspectat de trădare sau de nemernicie, fiindcă, zicea Ion }iriac, toţi trebuie să fim stelişti, în ziua meciului fatal, asta se cheamă paranoia.

Pentru mine n-au trecut atît de mulţi ani de la ultimul congres al PCR, cînd cine nu era de partea lui Nicolae Ceauşescu şi a documentelor adoptate de Congres era socotit trădător de ţară. Şi chiar dacă n-aş avea memoria ceauşismului, nu mi s-a părut deloc firescă echivalarea patriotismului cu susţinerea necondiţionată a echipei Steaua într-un meci de fotbal.

În cartierul în care locuiesc, Militari, după încheierea meciului cîţiva tineri strigau grupat "Becali, prim ministru!". I-am auzit cu urechile mele. Potrivit multor martori, asemenea strigăte grupate s-au auzit şi în alte cartiere din Bucureşti, dar şi prin alte oraşe mari din ţară. Atît tinerii pe care i-am văzut, cît şi cei despre care am primit informaţii, scandau de parcă Steaua ar fi cîştigat meciul. Dar nu aruncau din rărunchi nici o scandare stelistă. Pe lunga stradă Virtuţii, cei patru adolescenţi n-au scandat decît "Becali, prim ministru!" Steliştii propriu-zişi din cartier n-au ieşit din casă. Nici chiar cei care au văzut meciul la restaurantele şi berăriile din jur, şi sînt vreo zece localuri pe lîngă blocul în care locuiesc, nu şi-au manifestat public şi organizat încrederea în steaua Stelei. Se mai auzeau cîte un "Hai-de Steaua !", izolat în liniştea nopţii.

Ce-ar fi fost însă, dacă aşa cum se anticipa, Steaua s-ar fi calificat? Grupul de scandatori pro Becali ar fi dat tonul pentru obişnuita masă de supoteri care iese în stradă