Rândurile pe care le citiţi acum apar la trei zile distanţă de Ziua Internaţională a Libertăţii de Exprimare. O zi în care, mai mult decât în orice altă perioadă a anului, s-a discutat mult de presă, public şi ziarişti. Eu însumi, la rândul meu, ca atâţia alţi confraţi, am făcut emisiuni "la temă". Încet-încet însă, după ce-au trecut câteva ore bune de la sfârşitul paradei de vorbe mari despre libertate de exprimare, deontologie jurnalistică sau respect faţă de public, mă încearcă un sentiment de stânjeneală. Ziua de 3 Mai începe să semene cu 1 Martie, cu Ziua Femeii, cu 1 Mai sau cu 1 Iunie : un bun prilej de a purta discuţii sterpe, dar multe, pe tema presei. Există câţiva inşi, grupaţi mai ales în ONG-uri mici, însă vioaie, care câştigă şi ceva bănişori din organizarea unor nesfârşite mese rotunde, la care se vorbeşte şi se tot vorbeşte de jurnalism şi jurnalişti. Banii îi primesc din granturi UE sau din sponsorizări ale unor fundaţii internaţionale interesate de promovarea libertăţii de exprimare în ţări precum România. Să fie sănătoşi şi la pungă groşi ! Nu aici e problema. Necazul e legat de faptul că discuţiile de acest gen, ca şi cele despre femei şi mame, se poartă cu intensitate doar la date fixe : despre presă se vorbeşte, până la saturaţie, pe 3 Mai, despre cealaltă categorie pomenită, de 1 sau 8 Martie. După care, pauză. O tăcere stânjenitoare, complice şi, adeseori, vinovată ţiuie prin breasla noastră, a ziariştilor, în tot restul anului. Ne mai scoate din amorţeală câte o răfuială cu presa a lui Traian Băsescu ori câte o chiflă gazetărească de genul "Keep walking Monica". Dar foarte rar şi, mai ales, fără urmări semnificative.

Presa românească are probleme dureros de acute. E şchioapă, murdară şi plină de purici ca un maidanez rătăcit în intersecţie. N-are, deocamdată, nici tăria şi nici dorinţa de a deveni un reper pentru românul buimac şi