Vorbim mereu de-o criză a prezentului dar pierdem din vedere faptul că există şi o criză a trecutului. Ne îndepărtăm de trecut cu nonşalanţă, perfidie, impasibilitate, aroganţă, după împrejurări, ca şi cum n-ar trebui să ne înscriem în fluxul devenirii culturale, ca şi cum noi am fi pururi întemeietorii, ca şi cum ne-am începe toate activitţăile ab origo. Şi poate că explicaţia nu rezidă numai în extrema frămîntare, în dramatica neaşezare a actualităţii ce ne confiscă, ci şi într-o superficialitate egotică a mentalităţii noastre care se lasă în voia unei amnezii confortabile, tangente la o ambiţie excedentară. Dacă oficialitatea comunistă obişnuia a rescrie trecutul în conformitate cu intenţiile sale propagandistice, a-l "re-crea" în chip abuziv, noi sîntem tentaţi a-l ignora pur şi simplu (mişcare de facto echivalentă cu proverbiala tactică a struţului). Rezultatele unui atare comportament nu pot fi decît decepţionante. Criticii literare i-au sucit capul cîteva metode odinioară în vogă, azi depăşite şi-n Occident (Jean Paulhan denunţa din vreme, pe bună dreptate, un "terorism al metodelor"), proceduri adesea imperative în demersul lor limitativ, cu pretenţii de soluţie ultimă. Tendinţa de monopol a structuralismului, bunăoară (la ale cărui rigidităţi au renunţat chiar şi promotori ai săi de marcă, precum Roland Barthes sau Tzvetan Todorov, la noi Mihai Zamfir), a dus la desconsiderarea tradiţiei critice (nu doar E. Lovinescu şi G. Călinescu erau socotiţi "depăşiţi", dar pînă şi un Gaston Bachelard a fost bătut pe umăr condescendent ca un "frumos pensionar al ideilor literare"). Concomitent, afirmarea dificilă a tinerilor autori de la finele "epocii de aur", a aşa-numiţilor optzecişti, s-a lăsat cu o exclusivă concentrare a acestora asupra producţiei proprii, însoţită de-o apăsată neglijare a predecesorilor ca şi a contextului ce depăşea dispozitivul generaţionist. U