Las deoparte filmele de duzină pe care le văzusem cu duzina în săptămîna luminată pentru a vă propune mai degrabă discuţia a două lungmetraje pe val, unul francez, altul german. Ambele reprezentau, prin calitate şi număr de premii, aşii din mîneca Festivalului European de Film, chiar dacă nu erau singurii. Ironia, care ar fi avut loc într-un roman de Vonnegut Jr: unul este făcut de un austriac născut în München, celălalt se petrece în timpul celui de-al treilea Reich. Da, ambele tratează rasismul într-un mod oblic, ceea ce întotdeauna mi s-a părut mai relevant decît o corectitudine politică forţată, cel puţin raportîndu-mă la peisajul cinematografic. Diferenţa dintre cele două pelicule rezidă cel mai săritor în ochi în termeni de claritate, dar acest lucru se va vedea mai tîrziu.
O să încep cu cel german, Sophie Scholl - ultimele zile, mai istoric încă din premise decît celălalt. De altfel, se bazează pe interviuri cu martorii efectuate recent şi pe documente "dezgropate" tot de curînd. Chiar din acest unghi mi s-a părut realmente pertinent, cu toate că îşi asumă un mesaj, atitudine care ar putea părea desuetă pe fondul postmodernismului. Ca subiect de film, Holocaustul a fost extrem de exploatat. Întrebaţi însă cinefilii apropo de existenţa unei rezistenţe nemţeşti şi vor ridica din umeri. S-a spus adesea că Germania a avut regimul pe care îl merita şi că naziştii au ajuns la putere pe căi democratice. Cel puţin aceasta este varianta arhi-cunoscută, deşi, în ceea ce priveşte ultima afirmaţie, există serioase şi documentate motive de îndoială. Opoziţia germanilor în faţa naţional-socialismului iese mult mai greu la iveală din arhive, cu o întîrziere notabilă faţă de crimele regimului, ceea ce demonstrează că şi în acest secol istoria înfrînţilor se scrie ultima. Trebuie să ai niscaiva cunoştinţe de istorie, dincolo de dragul de film, ca să ştii că una di
