Zeci de tratate savante au încercat şi vor încerca să definească ce a însemnat comunismul pentru oamenii de cultură, care a fost relaţia dintre regimul comunist şi scriitori. Poate că mai exact decît orice monografie specializată, mărturisirea aşternută pe hîrtie de Petru Dumitriu cu cîţiva ani înaintea stingerii sale din viaţă surprinde - involuntar şi definitiv - această relaţie cu totul specială dintre călău şi victimă. Mărturisirea mi se pare concomitent jenantă şi cutremurătoare, nu atît prin ceea ce afirmă, cît prin ceea ce lasă să se înţeleagă.
Astăzi ştim că Petru Dumitriu a fost unul dintre marii prozatori români ai secolului XX şi, în perioada comunistă, poate cel mai talentat dintre toţi. Din păcate, a făcut şi el ,pactul cu diavolul", a cedat presiunii politice şi, în acest fel, a intrat într-o gravă criză de identitate. Cel mai talentat prozator român al anilor '50-'60 n-a putut totuşi suporta existenţa dublă, schizofrenia obligatorie pentru cel care a acceptat să facă jocul puterii, şi a ales în cele din urmă exilul. Capodopera sa romanescă, trilogia Cronică de familie (apărută în 1956), a purtat în substanţa ei vitală germenii compromisului, oferind exemplul deprimant al unei semi-capodopere neajunse la stadiul împlinirii din cauză că însuşi autorul şi-a mutilat-o. Dovadă: unul dintre cele mai acablante texte pe care un scriitor le-a compus. La reeditarea Cronicii de familie (Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993), Petru Dumitriu s-a simţit obligat să redacteze textul destinat copertei a patra. Iată-l:
Spune, te rog, cititorilor Cronicii de familie că, sub teroarea intelectuală şi psihologică a acelei epoci - cea mai sinistră şi înjositoare a istoriei ţării noastre - Cronica nu ar fi putut apărea fără anumite concesii pe care autorul a trebuit să le facă. Scrîşnind din dinţi, le-am făcut.
Trecutul trebuia de
