Sâmbătă seara, la capătul unei săptămâni saturate de "zeul fotbal" şi de avatarurile sale (Dumnezeul, diavolul şi drăcuşorii), în care muzicile ritmate ale cluburilor de noapte devin imnuri triumfaliste ale unor cluburi sportive, în care scorul de forfait e doar amăgitorul preludiu al unei înfrângeri, iar portarii ghinionişti arată ceva mai spilcuiţi (şi mai asortaţi) decât domnişoarele din modeling, am avut parte de un aproape discordant spectacol elisabetan în Ştefan cel Mare. Sportul Studenţesc a învins cu 5 la 4 pe Dinamo. Pe teren, acolo unde nu prea mai suntem obişnuiţi să privim, când e vorba de fotbal. O echipă, aşadar, cu un stadion minuscul, dosit undeva în Regie, printre cămine locuite de foşti olimpici la matematică, o echipă cu jucători suspecţi (prin vârstă şi prin dăruire) de a fi încă în tatonările junioratului, cu un joc de o eleganţă înduioşătoare. Au condus cu 3 - 0 (mai cunoaştem...), apoi cu 4 - 1, au fost egalaţi în ultimul minut (cum ziceam...). Apoi au marcat ei, nonşalant. Fără minuni făcute de bigotismul inocent al vreunui patron, fără stimulente financiare lipite pe frunte sau violenţe frisonante ale galeriei.
O legendă a microbiştilor spune că fotbalul e practicat de cei care nu-şi pot permite să aleagă un sport mai costisitor. Aşa începe şi exact aşa rămâne: studenţeşte.
Cronici bizare
În nr. 74 al SUPLIMENTULUI DE CULTUR|, ca de obicei la zi, incitant şi tipărit pe o hîrtie imposibilă, reţine atenţia cronica literară dedicată de Luminiţa Marcu volumului Zogru de Doina Ruşti. Textul său nu se remarcă prin calitatea analizei sau originalitatea interpretării, ci printr-o notă de umor involuntar specifică, de mai multă vreme, tinerei recenzente. Comentînd cartea unui autor, ea profită de ocazie pentru a se răfui cu cărţile altor scriitori, cu opiniile altor critici despre
