Rast, Cârna, Macesu de Jos. Trei localitati aproape sterse de pe fata pamântului. Trei sate in care „viata la tara“ a disparut, inghitita de apele Dunarii. Corturi imprastiate intre maracini, cazane de mâncare impartita cu portia de armata, saltele pardosind o fosta discoteca - aceasta este imaginea „idilica“ in care se zbat astazi oamenii pamântului. Ai apei... In Dealul Pietrisului, corturile au inceput sa se ridice de o saptamâna. Pari smulsi la repezeala din patulele luate de apa, foi de plastic legate intre ele. Deasupra, sa le fereasca de soare, s-au intins bine presurile, velintele ori paturile tinute odata de bune in camera de la drum. Cosuri, saci, custi in care stau de-a valma gâste, gaini si rate, pândite de la distanta de vreun câine turbat de foame si caldura, toate cârpesc gospodariile incropite intre maracini. Inghesuite cu ce a mai apucat fiecare sa ia din case, carutele stau alaturi. Sa plece in alta parte sau sa se intoarca, dupa cum o vrea Dumnezeu. In vale, turla bisericii vegheaza apele, tot mai lacome, tot mai nesatule. De jur imprejur, Macesu de Jos - inca un sat inecat de Dunare. Macesu de Jos - urcat la deal Târziu s-au hotarât macesenii sa-si paraseasca satul. Crescuse apa in case de vreo jumatate de metru, când s-au indurat sa-si lase toata pricopseala in voia sortii. Urcând in carute ce au gasit mai aproape, jelind o viata de poveri si rabdari, au plecat pribegi pe unde au putut. La copii - cei care au apucat sa-i aseze la casele lor, la neamuri mai indepartate - cei care au avut curajul sa le cerseasca mila. Dar cei mai multi s-au urcat pe deal, acolo unde isi are fiecare o bucata de pamânt. Sa fie aproape, sa aiba sub ochi satul, de o fi sa se intoarca. „La Pasti aveam doua case, una terminata de trei ani. Acum ne inghesuim cinci suflete sub o folie“. Costel Teaca se uita in jur: toata viata parintilor, a lui si a nevestei sale s-a aduna