Noua "armonie" americano-germana "escaladeaza" cu fiecare vizita a cancelarului Angela Merkel la Casa Alba. Zilele trecute, Angela Merkel s-a aflat din nou la Washington pentru a discuta cu presedintele american George W. Bush despre optiunile ramase deschise in criza nucleara iraniana, anterior ambii politicieni purtand pe aceasta tema cel putin sapte convorbiri telefonice, cum a notat presa germana, citand surse de la Washington. Bunele relatii dintre cei doi lideri politici se bazeaza, se pare, pe o reala simpatie, dar in primul rand pe pragmatism. Europenii au esuat lamentabil in cadrul interminabilelor lor negocieri purtate in legatura cu dosarul nuclear al Teheranului, de unde presedintele iranian lanseaza, aproape zilnic si in bataie de joc, noi si noi provocari. O maximizare a presiunii internationale nu poate fi obtinuta fara ajutor american, iar cum Washingtonul refuza sa discute direct cu ayatollahii, Berlinul se vede impins, mai mult sau mai putin fatis, spre acceptarea ingratului rol de negociator in criza iraniana. Nu neaparat pentru ca Merkel ar fi cel mai bun diplomat, ci pentru ca a ramas singura disponibila. Fostii aliati ai liderului de la Casa Alba, premierul italian Silvio Berlusconi sau cel spaniol Jose Maria Aznar, nu mai sunt sefi de guvern, Tony Blair are suficiente probleme acasa, in Marea Britanie, si oricum nu va mai candida pentru un nou mandat de premier. In Franta, Jacques Chirac mai are doar zece luni de presedintie, fiind perceput de pe acum ca politician ce apartine in mare parte trecutului. Pozitiile Europei si ale SUA nu trebuie sa fie identice pana la ultimul detaliu. Atat timp insa cat Merkel a declarat raspicat ca Iranul "nu trebuie, sub nici o forma" sa detina vreodata arme nucleare, presedintele Bush va da, probabil, curs apelului politicienei de adoptare a "politicii pasilor marunti", pentru care este cunoscuta deja, ofer