Ne place sa credem ca reprezentam forma dominanta de viata pe planeta, nu ne sfiim sa ne imprastiem tehnologia pe tot teritoriul disponibil, sa modificam peisajul, de regula in defavoarea altor specii. Superioritate? In cel mai bun caz poate in ultimii 500 de ani. Traim dominati de iluzia ca suntem adevaratii carnivori, candva canibali, vanatori carora nu li se poate opune nimeni, adevarate fiare de prada. Sa nu uitam insa ca descoperiri arheologice si antropologice recente ne arata ca in ultimele 2 milioane de ani stramosii nostri au fost atacati si mancati de leoparzi, hiene, ursi si vulturi.
Va mirati? O simpla privire aruncata asupra unor statistici moderne va va convinge ca, in fiecare an, peste 3.000 de oameni sunt atacati si mancati de crocodili in Africa subsahariana, ca in Tibet ursii fac 1.500 de victime anual, ca mai exista haite de lupi care ataca oamenii, fenomen disparut in Europa de Vest, in Franta si Olanda doar pe la sfarsitul secolului al XIX-lea.
Zoologii care se ocupa de carnivore, precum scotianul Hans Kruk, au remarcat ca rudele noastre cele mai apropiate, gorila si cimpanzeul, reprezinta o sursa solida de hrana pentru leoparzi, lei si hiene. Sa nu uitam ca oamenii (de pe vremea lui Homo Erectus), limitati de sistemul lor digestiv si de dantura in consumarea carnii crude, au reusit sa controleze focul abia in urma cu 700 de mii de ani, iar primele arme adevarate apar acum 60 de mii de ani.
Ce suntem oare, vanatori sau prada? Chipul vanatorului, violent, dominant, se potriveste foarte bine cu viziunea pacatului originar. In realitate se pare ca rolul omului a fost mai ales cel de victima, de prada, ceea ce l-a facut sa se organizeze in grupuri, sa colaboreze, sa coopereze, sa reuseasca, mai intai prin fuga, mai apoi prin lupta, sa se fereasca si sa scape de animale.
Ne pierdem trecutul de canibali fiorosi care ne-ar putea
