Patru camere, o gospodarie, linistea parintilor, primele luni de scoala, abecedarul. Cu ochii mariti de suferinta, Nicoleta priveste neputincioasa cum toate lucrurile dragi au pierit intr-o clipa. Cu doar o luna inainte de a implini opt ani. „Cazu toata. Fusai de dimineata sa vad ce se mai poate lua. Casa era jos“. Marin Patru isi inghiti restul cuvintelor. Nici nu stie ce sa spuna mai intâi: sa blesteme, sa injure, sa plânga. Furia si revolta, si teama, si disperarea, toate se amesteca intr-un vârtej care-i innebuneste mintile. De doua ore, de când se intoarse din sat, nu are habar pe ce lume traieste. Se uita in gol, in timp ce da prosteste cu sapa in niste buruieni din fata cortului. Din când in când, vorbeste. Nu cu Florina, nevasta-sa, nici cu Nicoleta. Singur, cu sufletul lui inecat in casa. Pe ele nici nu vrea sa le vada. Dupa o viata in care a muncit sa le puna un acoperis deasupra capului, sa le faca viata usoara, sa le vada acum durerea din ochi? Sa vada ca toata cazna lui s-a dus cu apa aia nenorocita? Ca le-a lasat sarmane, sa doarma-n câmp? Mai bine moare acolo, pe bucata aia de pamânt pustiu, singura avere care i-a mai ramas acum, barbat in toata firea, la 47 de ani! Inauntru, sub coviltirul de plastic captusit cu paturi, femeia si fata stau pe patul de pamânt. Tac. Nemiscate, asculta cutitul de fier strapungând pamântul. Seci, sparte, loviturile li se infig parca in inima. Nu indraznesc sa stea de vorba. Ce si-ar mai putea spune? Acum, când totul e pierdut. Când toata viata lor - cu bucurii si greutati marunte, de oameni obisnuiti - s-a destramat definitiv... Inainte Pâna acum vreo luna, când au inceput nenorocirile prin satele din jur, Florina traia ca orice femeie de la tara - ba mai greu, ba mai usor. Gatit, spalat, sapat in gradina, muncit la câmp - treburi de la tara. Casa - mostenita de la batrâni - o aranjasera ea si Marin cum putusera, dupa nun