Cu fata spre Somes si cu spinarea lipita de Muntii Rodnei, cea mai nordica manastire a Transilvaniei a fost harazita sa creasca ziua pe ruinele noptii.

Sprijinita pe o streasina inalta de deal, manastirea Parva pare sa cuprinda cu privirea intreaga Tara a Nasaudului. Esti sus, chiar pe locul din care satele de pe Somes se vad ca in palma, botezate toate cu nume desprinse parca dintr-o scandare latina: Parva, Nepos, Salva, Romuli.

Cand in vara anului 1993, parintele Paisie si ucenicii lui veneau la Parva sa zideasca manastire noua, locul ii astepta neatins si curat, taranii neingaduind nici macar sa-si pasca vitele in poienile botezate cu toponime sacre: La Fata Crucii, La Piciorul Crucii, La Manastire. Venise vremea ca toate cele pierite sa prinda din nou viata. Parvenii nu au uitat nimic. Batranii isi amintesc si astazi: pe la 1700, jur imprejurul Parvei erau peste 40 de schituri si lavre monahale. Candva, Nasaudul era o tara de calugari si rugatori isihasti. Cu arma la picior, granicerii pazeau muntii, dar si credinta in Cristos si in crucea Lui mantuitoare.

Calugarii calatori

Manastirea Parva este un loc aparte si ciudat, fara porti si fara ziduri inconjuratoare, cu un corp de chilii netencuite si o biserica abia ridicata, intr-o coasta lutoasa de deal. Nici nu are nevoie de turnuri de paza sau de incinta. O apara padurea si rapele pravalite, apa infuriata a Rebrei, culmile Rodnei, inaltate spre nord, si varfurile inzapezite, inca, ale Suhardului. Urc pieptis, fara graba. De la poala dealului pana sus, pana la biserica cea noua, inalta si cu turle aramii, sunt 33 de trepte. Le urmeaza poteci prelungi si inguste ca nervurile unei frunze. La cumpana zilei, manastirea pare pustie si cu lacat la poarta, sporind adancul vegetal al padurii si fosnetul vietatilor marunte, in cautarea blandetilor solare de mai. Mai dureaza ceva