… nu-mi mai rămâne decât să mă autodenunţ, să-mi împletesc funie din cuvintele astea şi să mă spânzur de-o frază, de-o rază. În ziua libertăţii de exprimare am desăvârşit cenzura. Am atins culmea acesteia. Apogeul cenzurii. Recunosc, am cenzurat chiar textul despre libertatea de exprimare. Sunt vinovat. Onorată instanţă, cer permisiunea de a refuza să fiu apărat pentru o vină evidentă, fără tăgadă. Am conştiinţa încărcată, continui să-mi împletesc funia… dar am conştiinţă. Cel puţin sper că mai am.
Într-o Românie care-şi descoperă revelativ democraţia scormonind în lada cu vechituri în căutarea normalităţii, după şaisprezece ani de la primul simptom al simulacrului de libertate, mai căutăm adevăruri. Nu vă putem spune orice, că nu-ţi fi voi Cel de Sus!, ni se spune. Din ce în ce mai des. Români, populăm tărâmul secretelor de Stat. Este secretă până şi firma de la care se achiziţionează pâine pentru cantina Poliţiei. Ne pare rău, intră sub incidenţa… Ha-ha, pâinea!? Incidenţa pâinii!? Sau legăturile de rubedenie dintre administratori şi un şef al chipingiilor?
Un jurnalist de investigaţie din Germania, tărâm UE, parcă, democratic, nu?, mă întreba dacă noi, jurnaliştii români, nu avem o jumătate de normă şi în Procuratură. Suferiţi de indiscreţie cronică, mi-a spus. Am încercat o explicaţie: s-a furat prea mult din ţara asta. Dar ne tratăm. Sper.
Ziua libertăţii de exprimare. Cuvântul liber zburdă prin paginile ziarului. Cine cenzurează? Cu cât? Pentru cât timp? Cât a mai rămas de furat? Cine se exprimă liber să dea primul cu piatra…
Sora fostului prim ministru social-democrat dă în judecată un cititor democrat al unui ziar pentru opinia pe care acesta a postat-o pe Internet. A "defăimat-o". Se întâmplă în România. "Înţelegeţi greşit democraţia! Pentru greşelile acestea trebuie să plătiţi!" Numai noi?, întrebăm înciudaţi, şcolăreşte. Hoţii,
