Cu ceva vreme in urma, am participat la o discutie provocata de intrebarea: „Care e pacatul principal al românilor?“. Am stat pe gânduri inainte de a decide sa dau un raspuns. In cele din urma, am formulat unul care, in absenta unor explicatii, parea cam sofisticat. Pacatul nostru cel mai mare - am zis - este incapacitatea de a ne judeca, in mod serios si critic, pacatele. Pentru tot ceea ce merge rau in viata noastra, pentru tot ceea ce s-a intâmplat negativ in istoria noastra, noi cautam scuze, nu explicatii. La urma urmei, ce este celebra lamentatie a lui Miron Costin, ca nu „bietul om“ e deasupra „vremilor“, ci „bietul om“ e „supt vremi“? Nu e o scuza? Nu ne trimite ea la fatalismul nostru proverbial? De câte ori n-am auzit zicându-se ca „n-am avut noroc“, ca „asa a fost sa fie“ sau ca suntem „victime“ ale rautatii altora, in loc sa observam un adevar simplu, ca toate guvernele pe care le-am injurat sau le injuram au rezultat din votul nostru la urne? Semnul cel mai clar ca ne lipseste taria de a ne judeca in mod critic este, dupa parerea mea, antipatia de care ai parte daca iti permiti sa fii sceptic. Am mai spus-o, in România un singur pesimist e tolerat, scutit de reprosuri, si acela numai in facultatile de filosofie. E vorba de Schopenhauer. In rest, pesimistii sunt vazuti cu ochi rai, chiar inainte de a apuca sa-si argumenteze ingrijorarile. Am auzit de sute de ori formulat cu dispret cuvântul „cassandra“, desi o minima cunoastere a mitologiei ar trebui sa impuna putina prudenta. Caci, cum se stie, Cassandra a avut totdeauna dreptate in profetiile ei. Tot ce a prezis ea s-a si intâmplat. Numai ca nimeni n-a luat-o in serios. Fireste, si eu stiu ca nu ne putem lipsi de speranta. Dar cred ca speranta folosita ca drog, ca anestezic pentru a anula ingrijorarile, temerile, nu e o solutie. Asta imi aminteste despre un alt pacat al nostru. Acela de a „normaliza“ or