Cu toate sperantele inghitite de ape, satenii din Macesu de Jos incearca sa supravietuiasca. In Dealul Pietrisului, lacrimile durerii inmoaie pamântul pustiu. Doar zâmbetul unui copil mai poate alina, uneori, tristetea. Curatenie luna, de zici ca-i vreo sufragerie care-si asteapta oaspetii. Velinta bine intinsa, fara cuta. Doua perne, din cele bune, cu fetele brodate. Deasupra patului, agatate frumos de un cui, un ceas de perete, un calendar cu poza si icoana. Rânduite intr-un colt, carti de scoala lucesc fara urma de praf. Mai incolo, vesela asteapta parca bucatele aburinde. Intr-o cana, lumânarea de la cununie face lumina in intunericul greu. O foaie de linoleum spalata si taiata cât sa incapa e asezata pe jos. Nimic nu ar da de banuit ca incaperea nu este camera buna din casa vreunui gospodar de frunte al satului. Poate doar dimensiunile si peretii - cam fragili si transparenti, fiind „construiti“ din paturi. Pentru ca „sufrageria“ cu pricina este de fapt un cort. Noua si singura casa a familiei Pata din Macesu de Jos. Trei suflete surghiunite Liliana, de 30 de ani, Marian, de 33 de ani, si Denisa, de numai 11 ani. Sunt trei oameni simpli, de la tara, cu viata la fel de simpla ca a oricarui taran, munciti de grijile vechi ale gospodariei, ale pamântului, ale zilei de mâine. Scosi pe bancuta de la poarta, la taina ori pe marginea liniei, cu sapa in spinare, nimic nu-i deosebeste de alte sute de mii de tarani, la fel de simpli, de munciti si de vorbareti ca si ei. Si totusi, familia Pata a avut parte in viata asta de un destin diferit. Crud, nedrept. Liliana, Marian si Denisa sunt sinistrati, trei suflete surghiunite de Dunare in Dealul Pietrisului. „O casa cu patru camere am avut. Un paier, patul cu trei ochiuri, animale, pasari. Gospodarie cum are tot omul care stie sa munceasca, asta am avut“, spune Marian, cautându-si de treaba in pustiul dealului. Vorbeste molc