S-a vorbit puţin (poate chiar deloc) despre modul în care a perceput Mircea Eliade mişcarea hippie din Statele Unite către sfîrşitul anilor '60. La vremea aceea, profesorul împlinise 60 de ani şi preda Istoria Religiilor la Universitatea din Chicago, dar şi la universităţi din Los Angeles, Santa Barbara, Boston etc., printre studenţii săi fiind numeroşi hippies. Eliade s-a arătat surprins de amploarea fenomenului şi de caracteristicile sale inedite, sociale şi culturale. Opiniile şi explicaţiile lui n-au fost întotdeauna corecte, dar a căutat mereu să depăşească suprafaţa fenomenului. Asta după ce a trecut de momentul "burghezului" deranjat de mirosul de transpiraţie lăsat în urmă de un musafir hippie nespălat. "Murdăria - a înţeles foarte repede Eliade - face parte din ideologia şi practicile Ťrebeliunii». Este expresia aceleiaşi voinţe de a protesta contra societăţii opulente, de a proclama zgomotos desolidarizarea de idealurile morale, politice şi estetice ale părinţilor."
Într-o primă fază, rebelii i-au stîrnit curiozitatea profesorului. "Cîte nu învăţ de la studenţii foarte tineri", scria el în jurnal în ianuarie 1968. Iniţial, a încercat să jaloneze mişcarea hippie inventariindu-i formele exterioare ("bărboşi, cu plete de ţigani lăieţi, îmbrăcaţi excentric şi totodată sărăcăcios; specialişti în LSD şi mescalină"), dar şi principalele teme ideologice: "Sînt toţi în revoltă deschisă contra ideologiilor părinţilor şi ale instituţiilor, îndeosebi contra instituţiilor academice (the Establishment). Ca un leit-motiv, revin cîteva teme: anti-tradiţionalism, anti-reducţionism (sînt pentru Jung, contra lui Freud), interes pentru mistică, dar nu pentru Ťreligiile-instituţii»; iubesc viaţa, sînt optimişti, găsesc înţeles şi semnificaţie în ce li se întîmplă. Din cei zece-unsprezece pe care i-am văzut astăzi, toţi erau antiexistenţialişti (anti-Sartre, îndeoseb