De spaima apelor, au lasat in urma toata saracia. Nimic n-au luat cu ei pe drumul pribegiei. Singura avere era in bratele lor, nu le trebuia altceva: un pui de om, de nici doi ani. Stefanut a venit pe lume acum un an si sapte luni. Atunci era bine in Cârna - nu se suparase Dunarea pe oameni. In sat era liniste, fiecare isi vedea de treaba lui cum se cade. Mai amarâti ori mai rasariti, cârnenii n-o duceau rau, asa, in general - aveau grija de gospodarie, munceau si ei cum puteau petecele de pamânt mostenite de la strabuni. In rândul lumii era si Simona Zorlescu. Tocmai se maritase, desi abia facuse 17 ani. Se grabise ca fata mare, ii zisese lumea, dar nu i-a pasat. S-a asezat la locul ei cu omul care i-a placut: tot tânar, tot neavut si la fel de mistuit de focul dragostei ca si ea. Nevoile s-au lipit de insuratei de la bun inceput. In casa prapadita aducând mai mult a bordei, fara vreo zestre care sa le potoleasca foamea ori sa le odihneasca fruntile infierbântate de patima, tânara familie a supravietuit cum a dat Dumnezeu. Ba muncind pe la unul si pe la altul cu ziua, ba mergând pe la rude sa dea câte o mâna de ajutor, s-au descurcat. Mai mult, cu cât nevoile se inmulteau, cu atât iubirea ii pârjolea mai tare. Si asa, in catunul de pe buza Dunarii, in linistea sarmana de la tara, a fost zamislit acum un an si sapte luni Stefanut. I-a alungat apa Nu le-a mai trebuit nimic parintilor de atunci. Acoperis deasupra capului aveau, o bucata de pâine muncita cinstit gaseau in fiecare zi. Singura grija le era gramajoara mica de om, frumos ca un inger. Lapte, hainute frumoase, jucarii colorate - erau suficiente motive sa-i trezeasca pe tinerii soti pâna sa rasara zorile si sa plece, cu rândul, la munca. Suficiente motive sa traiasca anul trecut primul Craciun, primul Paste cu adevarat fericit, sa se bucure de fiecare sarbatoare care a urmat dupa ele, de fiecare adiere de vânt