După cîteva luni de absenţă, aerul patriei e tare, iar îmbrăţişarea ei - nemiloasă. Mai ales dacă iei ca loc de întîlnire ecranul televizorului. Am aterizat la Bucureşti pe 30 aprilie, seara. A doua zi, de 1 mai, am făcut o baie de ştiri şi am zapat, lacom, de la un post la altul, pînă tîrziu, în puterea nopţii, cînd m-am declarat învins: ţărişoara îmi sufla în ceafă, îmi intra în oase şi în pori, mă confisca autoritar pentru a mă reintegra lungii şi zbuciumatei ei istorii, dar şi indefinisabilului ei prezent.
L-am văzut, mai întîi, pe Ştefan Andrei, în dialog cu Mădălin Ionescu. Fostul ministru de Externe care, pînă la Revoluţie, trecea drept un personaj luminat şi benefic, explica gazdei şi poporului ce bine era sub Ceauşescu. Nu că n-ar fi fost şi greşeli. Dar una peste alta, oamenii mergeau în concediu la mare şi umblau cu metroul. Inundaţiile erau ţinute sub control de partidul expert, relaţiile externe înfloreau ("eram prieten cu Mitterrand"), totul funcţiona incomparabil mai bine decît acum, cînd am ajuns pe mîna unor "analfabeţi". Din cînd în cînd, discursul invitatului scotea totuşi la suprafaţă mici mostre ale unei patologii cronice: de pildă - spunea el - nici o numire în posturi "de răspundere", nici măcar numirea unei bucătărese de ambasadă, nu se făcea fără avizul Securităţii. Sau: ţara nemaifiind creditabilă, piloţii Tarom umblau cu sacul de bani după ei, ca să-şi plătească taxele de aeroport şi combustibilul. Dar în ciuda unor asemenea mărunţişuri, era bine. Era frumos. Într-o emisiune mai veche, Ştefan Andrei povestise deja că Ceauşescu nu se culca înainte de a răsfoi Istoria literaturii române a lui G. Călinescu. Miniştrii erau competenţi, cetăţenii - gata de sacrificiu. Contactele cu marii lideri internaţionali ai vremii par să se fi desfăşurat după tipicul taclalei de bodegă: "Dom'le (către Mitterrand), avem probleme!" "Gata, dom'le, vor
