Foarte recent, a apărut în Statele Unite a doua ediţie paperback a faimoasei cărţi Sfîrşitul istoriei şi ultimul om, de Francis Fukuyama. Cartea, se ştie, a apărut în 1992, dezvoltînd un eseu amplu, intitulat "Sfîrşitul istoriei?", chiar aşa, cu semnul întrebării, publicat de Fukuyama, în vara lui 1989, în revista americană The National Interest. Pe lîngă roadele bine meritate ale succesului, cartea lui Fukuyama suferă şi de nedreptatea care vine odată cu un asemenea, imens, succes - este cu mult mai citată decît este citită. În România, mai ales.

Această ediţie a cărţii este interesantă mai ales pentru că se deschide cu o prefaţă în care autorul reacţionează la criticile adresate, în ultimii 16 ani, viziunii sale. Pe bună dreptate, Fukuyama refuză să răspundă celor care cred că această carte vrea să spună că istoria s-a oprit şi nimic nu se mai întîmplă. Acestor critici, autorul le recomandă singurul lucru care le poate fi recomandat: pur şi simplu să citească cartea. Criticile serioase, cum ar fi cele venite din partea fostului său profesor, Samuel Huntington, într-o nu mai puţin celebră carte, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii lumii, sînt primite în parte.

În general, criticile sînt sistematizate în patru mari "obstacole" pe care democraţia liberală le întîmpină după colapsul comunismului şi pentru care Sfîrşitul istoriei... nu oferă nici un răspuns.

- islamul (nu insist, discuţia asupra apetenţei culturale a arabilor pentru democraţia liberală este lungă, veche şi de largă notorietate);

- democratizarea relaţiilor internaţionale (într-adevăr, Sfîrşitul istoriei... vorbeşte mai ales despre democraţie liberală ca model de organizare politică internă, însă - aşa cum au sesizat unii critici - victoria integrală a democraţiei liberale, dacă ar exista, nu este congruentă cu democratizarea relaţiilor internaţionale, ceea ce imprimă a