M-am furişat prin oraş ca un motan (cu ochelari) să văd ce se mai întîmplă prin New Orleans. Dimineaţa, muncitorii mexicani de la mine din curte s-au apucat de lucru plini de voie bună, vorbind între ei cu glasuri normale, dar fericite. Fericite de ce? Fericite pentru că au de lucru, că formează o echipă, că cerul era senin şi nici nu era prea cald, că dormiseră bine noaptea trecută, că aveau conştiinţa împăcată. De unde să ştiu eu? Dar aşa sunau vocile lor. Insist asupra calmului lor voios în antiteză cu nivelul de zgomot isteric produs de echipa de la vecini. Tipii ăştia, cărora nu le-am văzut feţele, ţipau unii la alţii de parcă ar fi fost surzi cu toţii, sau de parcă ar fi lucrat la mare înălţime, unde vîntul le mătura cuvintele. Nu era nici o adiere de vînt, doar un radio dat tare-tare, pe un post de hip-hop, cu paraziţi hîrîitori, care suna chiar ca un vînt nebun.
Mexicanii mi-au zîmbit dulce şi toţi deodată, cînd le-am zis "bună dimineaţa" în drum spre ieşire. Am mai făcut eu şi alte remarce, dar ei au continuat să zîmbească. "Bună dimineaţa" le epuizase vocabularul englezesc.
Am urcat pînă în vîrful scărilor unde odată se înălţa Virgin Records, să privesc fluviul şi să citesc ziarul. Fluviul părea că nu dă doi bani pe mine, ceea ce e un lucru bun. M-a trezit o cîntare. Un cuplu de porumbei de vîrstă fragedă, cu ochi strălucind de noaptea pierdută, se apropiau ţopăind. Fata era mai mult dezvelită de o chestie care aducea a sari, iar iubitul ei avea oase de pasăre trecute prin găurile din urechi. Ea ducea în mînă un mănunchi de flori ce păreau proaspăt culese din cimitir. Am zîmbit, ea s-a oprit şi m-a răsplătit cu o garoafă şi un sărut. "Eu sînt o floare de cîmp", îmi explică ea, în caz că nu mă prinsesem.
Mi-am dus Dianthus caryophyllus în jos pe Decatur. Acolo, în marea sălbăticie din French Quarter, grămezile de gunoi se înălţau majestuo
