În Duminica Tomii, la schitul Darvari, din inima Bucureştiului, am ascultat predica unui părinte străin de pomenita comunitate monahală: cuvintele sale au fost atît de sincer şi abil rostite încît mi-au redat bucuria condiţiei de laic. E grozav să-ţi regăseşti apartenenţa la Trupul lui Hristos nu doar prin participarea la misterul liturgic şi arhaica lui sinestezie, ci şi prin întîlnirea cu figura elocventă a unui păstor priceput. Nu ştiu care să fie numele acelui oaspete. M-a cucerit prin aptitudinea vorbirii libere (căci avea, aşternută pe tetrapod, cel mult o notiţă cu ideile călăuzitoare). Mi-au plăcut, la sfîrşitul fiecărei perioade retorice, intonaţiile acute, amintind o maşină bună, care atacă virajele. Părintele necunoscut mie (însă intim cu Dumnezeu) a ţinut să demonteze clişeul acelui "Toma Necredinciosul", care ne procură îndeobşte meschina satisfacţie de a ne legitima dubiile prin culpabilizarea unuia dintre Apostoli. Reabilitarea ucenicului sceptic, a cărui minte tulburată de îndoială şi-a regăsit pacea prin umilitoarea lecţie a simţurilor, ne recomanda nouă, martori increduli ai Învierii, cea mai sigură metodă de îmbisericire: aceea care, "punînd degetul pe rană", vindecă maladia "principiilor" şi a "făgăduinţelor" paralele cu propria viaţă. Nimic nou sub Soarele Dreptăţii...

Biserica, nebiruită de două milenii, a supravieţuit oricăror vicisitudini prin acumularea unor asemenea smerite performanţe. Îmi imaginez cetăţile Asiei Mici în epoca romano-bizantină. Aud predicile nenumăraţilor Hrisostomi anonimi, care au tălmăcit episodul îndoielii lui Toma, de la Antiohia Siriei pînă la Nisibe şi Ghandisapur şi de la Alexandria Egiptului pînă la Roma cea udată cu sîngele martirilor. Mi se va aminti, cu temei, că iconografia şi omiletica erau "şcolile" acelor epoci majoritar analfabete: Biblia pauperum. Că, în afara hipodromului şi a circului, oamenii