Dezbaterea pe tema sistemului medical romanesc a revenit in atentie o data cu interventia chirurgicala a presedintelui Traian Basescu la Viena. Sunt de acord cu Ion Cristoiu, care a spus ca, din punct de vedere politic si mediatic, optiunea operarii sefului statului in afara tarii a fost o greseala. Ea transmite, de la cel mai inalt nivel, un semnal de neincredere in sistemul medical din tara noastra. Desi cheltuim cateva miliarde de euro anual pentru bugetul sanatatii, nu reusim reformarea celui mai bolnav domeniu romanesc, cel al sanatatii.
Acum, dupa operarea presedintelui, indraznesc sa-mi exprim temerea si pesimismul in legatura cu spitalele din Romania. Nivelul infrastructurii este situat undeva la nivelul anilor â70. Exista si exceptii, precum Spitalul Clinic Universitar de Urgenta, condus de Sorin Oprescu, sau cateva clinici specializate din Bucuresti si unele mari orase. Dar exceptia nu face decat sa confirme regula si sa ne aducem aminte ca majoritatea spitalelor judetene sau orasenesti sunt chiar periculoase pentru bolnavii care se interneaza.
Valoarea profesionala si umana a medicilor mai salveaza din impresia dezastruoasa pe care o are orice roman. Faptul ca sistemul e la pamant nu are, de cele mai multe ori, de a face cu nivelul exceptional de pregatire al unor profesori sau medici. Sunt recunoscuti ca atare pe plan international.
Dar dotarea, nivelul fondurilor alocate si programele politice sunt mereu in urma. Exista somitati ale medicinei romanesti care au oferte extrem de apetisante, de a profesa pentru retributii fabuloase in strainatate. Sunt si ei tentati de sutele de mii de dolari oferite, de nivelul tehnologic fabulos la care s-a ajuns in Vest. Si cu toate acestea raman aici, in tara. In saloanele cu geamuri crapate, cu ziduri vechi si pline de microbi, cu un aparat de aer conditionat platit din buzunarul medicului, cu o ser
