E cumplit, frizeaza cosmarul ceea ce se vede seara de seara, de saptamini de zile, pe micul ecran, din zonele unde apele, iesite din albii, matura totul in cale, cu o furie apocaliptica. Cind urgia va fi fost depasita si vom putea privi indarat cu calm, precum la o lectie de istorie, toate aceste tronsoane de viata, dintr-un ciclu ce ar putea fi denumit generic „puhoaiele in direct“, au sa ofere nesfirsita materie de reflectie asupra firii omenesti. Sub teribila incercare a prezentului, dimensiunile dezastrului abia se pot aproxima. Avem alaturate, prea brutal, nesfirsite secvente de infern, pentru ca ochiul sa mai poata selecta si sa fixeze in atentie scenele in masura sa dezvaluie infinitele resurse ale sufletului de a se salva de la pieire, tocmai prin confruntarea extrema la care e supus, cu fortele oarbe ale naturii.
Uneori, cind imaginile ating limita suportabilitatii psihice, nu poti sa nu admiri forta de rezistenta a cameramanilor reporteri si destoinicia lor profesionala in a veni cu marturia completa, de la fata locului, oricit de socanta. Alaturi de echipele de interventie, isi inving instinctul de conservare, iau in piept apele, nu se lasa intimidati nici cind nivelul acestora ameninta sa le treaca de briu, se afunda in viltoare numai ca sa mai „salveze“ un cadru, o frintura din suvoiul intimplarilor, de o tensiune dramatica aproape imposibil de restituit in cuvinte.
E de nepovestit scena surprinsa intr-una din multele locuinte cazute prada prapadului. insusi cel care minuieste camera pare luat prin surprindere de femeia ivita in obiectiv, cu obrajii scaldati in lacrimi, cu disperarea in ochi, rostind umilita: „nu pot sa mai ramin, mi-e frica“, in timp ce cadrul se largeste pentru o fractiune de secunda, lasind sa se observe luminarea aprinsa din mina, linga masa pe care sta intins raposatul, poate un parinte, poate chiar barbat
