* Lucian Raicu, Calea de acces, Colecţia "Collegium", Editura Polirom, 2004.

Într-o carte publicată cu un an înainte de plecarea din România, Lucian Raicu relata o conversaţie gogoliană (la telefon) cu Geo Bogza: "...faci un fel de critică neasemănător cu ce se înţelege prin Ťcritică literară»... Încerc să nu mă plictisesc scriind şi dacă se poate să nu-l plictisesc nici pe cititor - răspund. Cum faci ca să scrii aşa? Elimin din capul locului ideile care îmi vin şi mie, ca oricui, am o sinceră greaţă (fizică şi morală, nu neapărat intelectuală) faţă de banalitate, mă îmbolnăveşte, mă intoxică. Bine, dar, în afară de asta, nu uita să înghiţi cît mai multă salată verde, chiar şi în silă, ca să fii sănătos şi să poţi scrie mai departe. Şi cîte un măr şi ia şi o fiolă de vitamina C pe zi". Iar criticul adaugă: "Scrisul este o emanaţie a corpului, Geo Bogza ştie asta".

S-au scris în ultimii ani biblioteci întregi despre corpul care scrie şi despre corporalitatea textului: texte inspirate, ideologizate sau pur şi simplu autobiografice. De aceea trebuie spus că atunci cînd vorbeşte despre scris ca emanaţie a corpului, Lucian Raicu este mai aproape de Şestov (cel din Revelaţiile morţii) decît de Barthes (cel din Plăcerea textului). Criticul care punea la originea scrisului creator o ruptură şi o dereglare sistematică a tuturor resorturilor moral-psihologice şi existenţiale practică o critică a conştiinţei pentru care corpul (cu senzaţiile, afectele, gîndurile sale) este o interioritate pusă în comun cu o altă interioritate. Nu întîmplător o altă carte a sa se deschide cu vorbele lui V. Pârvan, fără evidentă legătură cu critica literară aşa cum o înţeleg cei mai mulţi: "Putinţa de a trăi noi înşine în sufletul altuia e singura adevărată valoare omenească". Dar ce înseamnă asta pentru Lucian Raicu? Mai bine zis, ce putem afla din cărţile sale, noi, cei care nu