Între 1972 şi 2003 teleormăneanul Florea Miu (n. 1951, comuna Vedea, absolvent la Bucureşti al Facultăţii de Filologie, Secţia română/latină) a publicat opt volume de versuri. Cartea de-acum, Partea cealaltă. Somnul şi cuvintele, nu renunţă la gravitatea cantabilă a dicţiunii din ultimele culegeri, redefinind un fel grav de a fi al poetului, de a se derealiza până la pierderea de sine în numele poeziei: "Aici nu mai locuieşte nimeni de mult:/ e doar o scorbură într-un lemn/ în care liniştea sapă cercuri adânci/ şi în care cresc nopţile". Aproape fiecare poem este "înfiorător", în sensul că pentru Florea Miu moartea devine un conviv inevitabil, un element al alchimiei vieţii, subversiv şi totodată familiar: "Umblă moartea prin mine căutând/ o spărtură,/ ca şi toamna însângerată din frunze.-/ Ca la ea acasă/ stă moartea/ în mine cu mine la masă". Din pricina acestei terifiante întrepătrunderi, versurile cumulează o emoţie fizică şi un lamento metafizic care se simt la o simplă apăsare a epidermei cuvintelor. Florea Miu scrie o poezie cultică în care se oficiază logodna tragică dintre stihii şi mărcile spiritualităţii (vis, cugetare şi lacrimi). Din acest consorţiu al vieţii şi al morţii, se va perpetua "un popor de cuvinte", în slujba căruia se află, fericit, scribul. Adică poetul ce are puterea de a-şi formula ideile figurat, îmblânzind abstracţiunea printr-o sugestivă iconografie verbală. Aşa se face că în urma unui posibil accident cosmic cu urmări ireversibile, poetului i se arată doar nuclee din sfera depresiei în chip de plâns intermitent, pecetluind ţinutul uitare, străbătut de o mare de scrum şi fluvii de tăcere, lumina însăşi fiind primejduită de negre tipare, iar visul poetic, de destrămare. în consecinţă, spaţiul dinăuntru, interioritatea sufletească suferă o transfigurare, simultană cu plesnirea imaginii de sine în frânturi, astfel încât "se vedeau prin fra