Nu e defel lipsit de relevanţă vectorul biografic al lui Liviu Ioan Stoicu. Precum un romancier american cu o formaţie trudnică, d-sa a făcut "de toate", fiind voluntar în armată, profesor suplinitor, miner, contabil, expeditor CFR, normator, bibliotecar, încărcător de vagoane de marfă etc. etc., absorbind în felul acesta, prin toţi porii, proza vieţii. Self-made-man, Liviu Ioan Stoiciu a preferat însă expresia lirică. Poate tocmai ca un contrapunct, ca o antiteză eliberatoare faţă de experienţa acumulată pe plan existenţial, deşi nu fără legătură cu povara morală a acesteia, ci ca o înfruntare / asimilare a ei, ca un mijloc de a-i anihila efectele, prin intermeidul creaţiei. Şi, probabil, ca un pariu orgolios cu sine. Dramatismul nu e ocolit ci transfigurat, transpus într-o altă stare, de un sumbru decorativism precum un şir de fluturi fixaţi cu ace în insectar. Poetul preferă a trece prin zona rebarbativă ca printr-un tunel, spre a ajunge la lumina unui real ireal, de un patetism sublimat în metafore. Astfel imaginarul d-sale documentează nu mai puţin decît o mărturie epică ori descriptivă, arătîndu-se căptuşit cu "banalităţile" crispate, cu laitmotivele suferinţei cotidiene, cu fracturile morale ce, nerezolvîndu-se, devin inaparente. Numitorul comun al poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu îl reprezintă raportul dureros al fiinţei auctoriale cu o lume ameninţătoare ce poate fi dezamorsată doar în măsura în care trece în viziunea poetică. O viziune ce-i păstrează însă caracterul de exterioritate neasimilabilă, corespondentă naraţiunii, anecdotei, sumei de asprimi ale concretului care-i acordă nota intrinsecă. în felul acesta, grotescul nu e numai o marcă a percepţiei, ci şi una a distanţării morale: "Lovituri de tobă, răgete, tropăituri, furnicile/ aleargă la stînga, la dreapta, în/ faţă, în spate, în jurul unui clovn, se mişcă brusc la stînga la/ dreapta împrejur,/ Ťstin