20 de ani e prea mult. De fapt, orice durata, orice forma a timpului transformat in istorie e insuportabila pentru o societate care stie ca a gresit, dar nu vrea sa afle cum. Istoria nu are sens si nu face bine decat cu consimtamantul subiectilor ei. Adesea, probabil cel mai adesea, acestia nu au nici un motiv sa se intoarca la adevarul care asteapta, de pilda, ghemuit in dosarele din arhive si prefera viata articulata in fictiune: mitul, legenda, ba chiar minciuna manifesta. Steaua 1986 si faimoasa ei victorie de la Sevilla sunt, din acest punct de vedere, mult mai putin decat ne place sa aniversam si mult mai mult decat am fi dispusi sa ducem la tratament. Acum 20 de ani, Steaua a castigat Cupa Campionilor Europeni, dar tot ce s-a intamplat atunci nu ne mai e accesibil. Memoria se castiga din greu. Doar substitutele ei festive sunt articole de autoservire. Ce s-a intamplat in finala de atunci nu a mai ajuns la noi. Ar fi fost prea delicat si complicat. Cei ce nu erau atunci si afla acum de marea victorie a Stelei preiau un mit pe care n-au cu ce sa-l masoare si sa-l compare. Emisiuni inepte si festivitati comice ingradesc, intr-un alai strident, tot ce ar trebui sa stim pentru a intelege. Cum de a castigat Steaua Cupa Campionilor Europeni? Ce spune aceasta performanta sportiva scaparatoare petrecuta in vremuri de intuneric abject? A sarbatori in absenta acestor intrebari inseamna a rata, sec si natang, sensul acestui accident, caci triumful sportului in plina coma sociala nu poate fi un fapt normal. Nimeni nu pare interesat de aceasta contradictie brutala, care e, pana la urma, marea si singura stire a anului 1986 si, mai mult, a ultimilor ani, complet inactivi si cangrenati, ai comunismului. Acest dezinteres princiar si descalificant e tipic pentru dispretul cu care tratam, de fiecare data, istoria, in momentele ei deschise: revolutii, alegeri, schimbari de regim