Fiind eu la o vârstă destul de înaintată, trecutul deveni o afacere a memoriei mele... Care, iată, ajunge un sujet preocupant, la al treilea volum, în pregătire...
Când m-am referit, nu de mult, la tinerii de azi ce scriu mai tot timpul despre partea de jos din noi, (făcându-i sexoşi ), aici voiam să bat. Ca-n povestea cu moşul arhivar pus de un avocat tinerel, grăbit, să-i aducă dosarul cu violul...
Lăsând gluma de-o parte, ca scriitor, desigur, şi pe mine mă interesează cei ce au apucat să mă citească. Dintre ei, fac parte mai cu seamă bătrânii, care se gândesc mai uşor la moarte. Nu ca adolescenţii...
Eu, personal, ca să vă spun cinstit, îmi permit să mă gândesc la moarte ca la o haltă. Asociind-o, în primul rând, cu Tolstoi, de care mă şi miran că era o fiinţă omenească, după ce citisem întâiaşi oară Război şi pace. Că murise şi el, ca toţi, în halta Astapovo, era altceva... Ceea ce nu am uitat niciodată. Orice demon ar râde de mine, printre altele, amintindu-mi că Patriarhul, de câte ori încercase să treacă Dincolo, undeva prin pustietatea stepei ruseşti, lua cu el la despărţire şi un valet cărând valizele pline de lucruri, printre care, neapărat, sticla de colonie (Fougčre royale, ca Napoleon, pe care-l ura).
într-adevăr, nici nu ne putem închipui cum mirosim noi după...
*
Cu timpul, după 22 dec., tot aşteptând capodopera următorilor, am băgat de seamă că epoca totalitaristă, - străbătută de la un cap la altul, - nu fusese întrecută, - mă gândesc la poezie şi la proză, la un Nichita Stănescu... la un Marin Sorescu... un Petru Dumitriu... un Marin Preda, să zicem, oprindu-ne aici.
Ca şi cum cenzura ar fi o binefacere; ea punându-ţi în vedere, dacă e ceva de capul tău, să nu te joci cu literele, şi să dai din tine, dacă se poate, tot ce ai mai bun.
Prob
