Ascult vocea lui André Malraux, convorbiri radiofonice înregistrate pe durata ultimelor două-trei decenii de viaţă, o voce care spune totul, îl defineşte şi îl explică. La început este o vorbire normală, uşor precipitată, cu un debit fluid de om căruia, desigur, nu-i lipseau cuvintele, în general impresia de elocvenţă rapidă vine din faptul evident la culme că vorbitorul s-a tot gândit la temele ce încă o dată i se propun, de multă vreme devenite temele Ťsaleť. Cu toate acestea nu dă sentimentul că s-a gândit la ele dinainte, că răspunsurile sunt gata fabricate, nu, deloc, vorbeşte ca şi cum ar gândi chiar atunci la ele, pe loc şi pentru prima oară. Pe măsură ce anii şi deceniile trec şi apar semnele epuizării fizice, oarecum premature, vorbeşte încă mai precipitat, dar cu dificultate sporită, ca şi cum ar avea de înfrânt o teribilă şi dureroasă rezistenţă a bietului corp care nu mai ascultă, vorbirea începe să semene cu o bolboroseală, unele cuvinte se pierd, devin ininteligibile. Grandoarea spiritului, intactă, are de făcut faţă deteriorării, bolii, precarităţii. Titlul ultimei sale cărţi, apărute postum: Omul precar al secolului 20. Malraux ştia că omul este vulnerabil, fragil, o fiinţă precară. Apelul la depăşirea acestei condiţii are ceva eroic, dar, încă şi mai mult, ceva tragic, un sigiliu al eşecului. Adică al omenescului, altfel ar fi fost, cum nu este niciodată la Malraux, emfatic, antipatic, de nesuferit. Nu este aşa, de aceea cuvintele mari la el sunt adecvate, sunt suportabile, sunt pe măsura omului. Grandoarea are totdeauna în cărţile sale contururi dramatice, o dimensiune chinuitoare. Pentru că omul este cum este - precar - patosul grandorii este inevitabil unul tragic.

Revin la vocea lui Malraux. Niciodată nu este a unui om care, ca de obicei, în convorbirile destinate publicului, se confesează, se destăinuie, îşi livrează cu un soi de p