Se ştie că o tendinţă a limbii scrise actuale, manifestată mai ales în stilul jurnalistic, constă în renunţarea la mărcile flexiunii pentru o serie de cuvinte neadaptate şi greu adaptabile: împrumuturi recente, nume proprii străine, sigle. În contexte care cer formele cazuale de genitiv şi dativ, aceste cuvinte apar invariabile. Când ar trebui să fie utilizat genitivul, forma fără mărci de flexiune se comportă ca un fel de apoziţie sau chiar ca un adjectiv invariabil: politica UE, păgubiţii SAFI, membrii APADOR, liderul MISA, implicarea CIA etc. În mod similar era (şi este încă) folosit substantivul mass-media, căruia normele vechi îi fixau o încadrare morfologică pe criterii etimologice (ca neutru plural), ceea ce făcea ca articularea şi flexiunea sa să devină imposibile: intervenţia mass-media.

Interesant e că acest tipar se extinde şi la substantive care ar putea să realizeze foarte uşor flexiunea, pentru că - deşi sînt denumiri ale unor instituţii şi produse, funcţionînd ca nume proprii - provin din nume comune. În mod curent, redactorii postului de televiziune Realitatea păstrează invariabilă denumirea postului, în formule ca "jurnalele Realitatea", "corespondentul Realitatea". Evident, e o tendinţă nouă, care ne-ar şoca dacă am aplica-o denumirilor mai vechi, de exemplu de reviste: "programul Dacia Literară", "redactorul România literară". În momentul de faţă, se tinde spontan să se diferenţieze numele propriu de marcă ("brand-ul") de numele comun corespunzător; schimbarea funcţiei comunicative are consecinţe morfologice. Modelul simplificator se extinde, justificat în parte de grija de a nu produce confuzii între substantivul propriu şi cel comun ("jurnalele Realităţii"), favorizat şi de comoditate şi de economia de expresie (căci o soluţie ar putea fi, oricînd, introducerea unui termen generic care să preia flexiunea: "jurnalele televiziunii Rea