Pompiliu Constantinescu (1901-1946) este, îndeosebi, un mare reprezentant al întâmpinării critice. Prefaţa lui G. Dimisianu la Figuri literare - culegere de patru sute de pagini din articolele, cronicile, studiile lui P.C. (Editura Minerva, 1989) - se deschide cu o frază a lui E. Lovinescu (din T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, 1942): "Pompiliu Constantinescu este criticul acestei generaţii". Dar cum trebuie să înţelegem respectiva aserţiune, ţinând seama că a treia generaţie post-maioresciană, formată de critici "unul mai bun decât altul" - G. Călinescu, Perpessicius, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu - se afla, de pe atunci, la zenit?

Insistând asupra locului acordat de Lovinescu, G. Dimisianu constată că prin criticul trebuie înţeles cronicarul prin excelenţă al marii promoţii, deci criticul de întâmpinare... Toţi aceşti post-maiorescieni posedau calităţile morale considerate de E. Lovinescu drept indispensabile oricărui critic: "seriozitatea profesională izvorâtă dintr-o mare conştiinţă a rolului îndeplinit ca un sacerdoţiu laic, obiectivitatea deci, curajul şi lipsa de oportunism." Mentorul Sburătorului îşi precizează gândul în ultima frază, ajungând la aspectul de "jertfă" al activităţii criticului de întâmpinare: "El se aplică astfel asupra obiectului studiat, numai din dorinţa de a-l lumina şi nu de a se pune în lumină pe sine: e o jertfă a persoanei sale, prin care tocmai şi-o sporeşte".

Judecata axiologică e de la sine înţeleasă în acest demers. Deşi Pompiliu Constantinescu s-a pronunţat printre cei dintâi, cel mai adesea primul, asupra multelor cărţi noi (şi nu numai!), "el a greşit cel mai puţin în situările valorice" - realizând "procentul maxim de valorări juste", zice G. Călinescu în Istoria... sa.

în anii 1967-1972, ediţia de Scrieri în cinci volume, îngrijită de Constanţa Constantinescu, r