Gluma mea favorită, atunci cînd mă aflu la Olăneşti sau la Căciulata, este să-i întreb pe cei cu care intru în vorbă: - Faceţi krenoterapie? - Nu!, răspund cei chestionaţi, dovedind astfel că nu ştiu pentru ce au venit în staţiune; krenoterapie (gr. krenos "izvor") înseamnă "cură cu ape minerale".
O nuvelă a lui E. Lovinescu, I-a pus Dumnezeu mîna în cap, apărută în Vremea, nr. 646, 3 mai 1942, a fost readusă în atenţie de Gabriela Omăt, care a republicat-o în România literară, nr. 33, 21-27 august 2002. Subiectul, pe scurt, e următorul: un popă de ţară, înstărit şi aprig în agoniseli, e supărat foarte că satul vecin s-a procopsit prin descoperirea unor ape sulfuroase, care atrag puzderie de orăşeni, în vreme ce satul lui nu dispune de asemenea resurse. într-o zi, surpriză: din fîntîna părintelui Grigore, vestită prin apa ei rece şi limpede, se scoate un lichid cu gust de pucioasă. Bucuria preotului e de nespus: "Fîntîna nu mai avea apă, ci ape". în duminica următoare, evenimentul e celebrat printr-o masă cu treizeci de invitaţi, oameni de vază ai judeţului, în frunte cu însuşi prefectul. Preotul îşi expune planurile mirifice: stabiliment balnear, cazinou, hotel... La finele osăţului, după ce gustaseră mici doze din lichidul miraculos, musafirii sînt poftiţi la "izvorul tămăduirii", să bea din el pe săturate. Un slujitor trage o ciutură plină, care se dovedeşte neaşteptat de grea. "Cînd ajunse sus, Matache scoase dintr-însa o javră uriaşă, pe jumătate putrezită. Era Tărcuş, cîinele din curte, care dispăruse de vreo săptămînă."
"Subiect insolit şi dificil de clasat", apreciază Gabriela Omăt. Dar o poveste destul de asemănătoare mai citisem undeva: o proză a lui V. A. Urechia "Secundus", pe care l-am supranumit astfel spre a-l deosebi de bunicul său. Căci literatura română înregistrează doi V. A. Urechia. Primul dintre ei, Vasile Alexandrescu-
